”Relațiile dintre statele noastre nu se dezvoltă, dar degradează în fiecare zi. Am spus întotdeauna acest lucru și sunt gata să repet: credem că această perioadă va trece. Rusia nu a fost niciodată nici dușman al Moldovei, nici agresor la adresa acestei țări. Întotdeauna a fost prieten, frate și eliberator” a declarat Ozerov.
Pentru a înțelege cum declarațiile ambasadorului Ozerov contrazic flagrant realitățile istorice și experiența directă a populației dintre Prut și Nistru trebuie să ne întoarcem în trecut.
Totul a început în 1812, când Imperiul Țarist a anexat Basarabia, în urma Tratatului de la București, rupând teritoriul dintre Prut și Nistru de restul Moldovei istorice. În 1918, Basarabia a reușit să se rupă din spațiul controlat de Moscova și s-a reunit cu Patria Mamă, România. Unirea nu a fost recunoscută de URSS, care a avut tentative repetate de a provoca destabilizări și pretinse revolte populare în spațiul dintre Prut și Nistru, un exemplu fiind așa zisa revoltă de la Tatarbunar.
Un nou act de agresiune a avut loc în 1940, când Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia în baza ultimatumului adresat României, un rapt teritorial care a deschis una dintre cele mai dureroase perioade din istoria regiunii. Un an mai târziu, trupele române au eliberat teritoriul dintre Prut și Nistru, dar Armata Roșie a revenit în 1944. Teritoriul a fost integrat forțat în URSS, sudul și nordul Basarabiei au fost oferite Ucrainei, iar la teritoriul rămas a fost alipită zona care astăzi este cunoscută drept Transnistria. Pe hartă a apărut așa zisa Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.
În anii imediat următori, regimul sovietic a organizat foametea din 1946–1947, care a făcut sute de mii de victime, în paralel cu deportările în masă ale elitelor, considerate ”indezirabile”. Alți sute de mii de oameni au fost trimiși în Siberia sau Kazahstan, mulți dintre ei au murit pe drum sau după ce au ajuns la fața locului.
Colectivizarea forțată a distrus proprietatea privată și structura socială rurală, iar identitatea națională a fost sistematic alterată prin promovarea unei așa-numite ”limbi moldovenești” artificiale, menită să rupă legăturile cu spațiul românesc.
Această ocupație sovietică a durat până în 1991, când Republica Moldova și-a proclamat independența.
Chiar și după destrămarea URSS, Federația Rusă și-a menținut influența prin forță militară. În 1992, conflictul de pe Nistru, susținut direct de Armata a 14-a, a dus la pierderea controlului asupra regiunii transnistrene, unde trupele ruse sunt staționate ilegal până în prezent, în pofida angajamentelor internaționale de retragere.
În ultimele decenii, presiunile nu au dispărut, ci au luat forme noi: embargouri economice repetate asupra produselor moldovenești, șantaj energetic, utilizarea gazului ca instrument politic, dar și implicarea directă în procesele interne.
Autoritățile de la Chișinău și partenerii occidentali au semnalat în repetate rânduri finanțarea partidelor și politicienilor pro-ruși, precum și tentative de influențare a alegerilor.
În acest context, investigațiile recente indică faptul că sute de milioane de dolari au fost direcționate în campaniile electorale din 2024 și 2025, cu scopul de a deturna Republica Moldova de pe parcursul său european.
Din cele relatate mai sus, rezultă o întrebare: când ne-a fost Rusia frate, prieten și eliberator?
