Faptul că „moldoveneasca”, în accepțiunea de limbă distinctă de română, nu este vreo inspirație a unui savant sovietic, ci o construcție ideologică, menită să traseze o graniță artificială între românii de pe cele două maluri ale Prutului, cred că nu trebuie explicat. În față sar alte aspecte servite pentru generații întregi drept adevăr incontestabil, menționează Victor Tănase într-un articol publicat de ziua.md.
Ceea ce scoate la iveală sondajul este o situație care, dacă n-ar fi atât de serioasă, ar putea trece drept o farsă. Cifrele sunt grăitoare. Potrivit cercetării, 84% dintre locuitorii Găgăuziei consideră că româna și „moldoveneasca” sunt limbi diferite. Până aici, nimic surprinzător. Este o convingere cultivată de decenii, alimentată de propaganda sovietică și perpetuată de cei care au interesul ca R. Moldova să rămână captivă propriilor confuzii identitare. Spectacolul începe însă atunci când sondajul vine cu date de precizare – aproximativ 70% dintre cei care susțin că cele două ar fi limbi diferite nu înțeleg și nici nu vorbesc limba română, indiferent la ce glotonim apelează.
Să recapitulăm. Oameni care nu cunosc o limbă sunt convinși că au identificat diferențele fundamentale dintre aceasta și o altă limbă. Nu le vorbesc, nu le înțeleg, nu le pot compara în mod direct, dar știu sigur că sunt diferite. Lingviștii își pot închide laboratoarele, să-și dea afară asistenții și să-și trimită dicționarele la pensie. Avem o metodă de cercetare mult mai eficientă – certitudinea fără cunoaștere, susținută de doze de propagandă.
Desigur, asemenea rezultate nu trebuie confundate cu o trăsătură a găgăuzilor. Nu etnia explică această contradicție, ci mediul informațional, moștenirea ideologică și prezența unor narațiuni politice care au transformat o chestiune lingvistică într-un test de loialitate, iar pe locuitorii regiunii în prizonieri ai propagandei.
Problema nu este că oamenii au întrebări despre identitate, limbă sau istorie, ea apare când răspunsurile sunt stabilite dinainte, iar orice argument contrar este respins fără a fi măcar examinat.
Să ne imaginăm, prin absurd, că locuim de trei decenii în sudul Germaniei, fără să înțelegem și fără să vorbim germana. Cu toate acestea, la fiecare sondaj local, insistăm că germana și bavareza sunt două limbi complet diferite, pentru că așa am auzit. Iar dacă un lingvist ne-ar spune că dialectele bavareze aparțin spațiului lingvistic german, l-am acuza, probabil, că vrea să ne anuleze identitatea. Ridicol? Desigur. Dar ridicolul devine și mai evident când realizăm că, în cazul limbii române, această logică nu este doar o glumă spusă la piață, ci o moștenire politică folosită pentru a menține distanța dintre acest teritoriu și spațiul românesc.
Identitatea nu se construiește prin negarea realității lingvistice. Găgăuzii au dreptul să-și păstreze limba, cultura și identitatea. Nimeni nu le cere să renunțe la ele pentru a recunoaște că limba română este cea vorbită aici și că „moldoveneasca”, prezentată ca limbă distinctă de română, reprezintă o construcție politică.
Într-un final, sondajul ne demonstrează că, de fapt, nu asistăm la victoria unei teorii lingvistice asupra alteia, ci la triumful unei certitudini fabricate. Atât timp cât această „axiomă” va fi transmisă din generație în generație fără a fi confruntată cu faptele, Moscova nu va mai avea nevoie să convingă pe nimeni de nimic. Va fi suficient să lase propaganda să vorbească în locul oamenilor – inclusiv în limbi pe care aceștia nu le cunosc.
