Dumitru CRUDU // A tras cu pistolul în mine

Bani de proteze nu mi-au ajuns. Dar m-a ajutat Liza. Ea mi-a adus acasă un cărucior cu rotile, doar la o oră după ce infirmierul s-a cărat afară, legănându-se ca o rață, când într-o parte, când în alta. Dar pe dumneavoastră cred că vă interesează cum de am ieșit eu în oraș, când ei sunt peste tot? Da, da, sunt peste tot. Chiar și aici, îi vedeți, patrulează pe stradă, cu ochii roată în jur. De asta, și m-am pitit după mașina asta arsă, ca să nu mă vadă, pentru că ei îi arestează pe toți. Nu se poate să nu-i vedeți, sau să nu-i auziți dacă vă e frică să vă uitați pe fereastră. Ce mai încolo și încoace, fierbem cu toții în aceeași apă.

Da, da, cum de am ieșit în oraș când ei umblă prin oraș ca să ne aresteze?

Vă spun. Vă spun imediat.

Cu o oră în urmă m-a telefonat Pelagheia și mi-a spus că ai noștri i-au izgonit și au intrat în oraș. Înseamnă că soldații ăștia sunt soldații noștri, nu-i așa?

Sunt soldații noștri, fraților. Ai noștri. Sau, poate, nu-s ai noștri. Nu-mi pot da seama.

De la Liza știu că acum două zile ai noștri i-au alungat din oraș, iar aziau încheiat un armistițiu de 24 de ore, pentru că azi e Paștele, iar Paștele îl sărbătoresc și ei nu numai noi. Cu toții ne închinăm aceluiași Dumnezeu și frecventăm aceleași biserici.

Aud împușcături. Oare să fi încălcat armistițiu?

Dar oare cine trag: ai lor sau ai noștri?

Reiese că au reizbucnit luptele.

Se împușcă peste tot. De asta, și stau pitită pe burtă sub mașina asta arsă, fiindcă dacă nu te nimerește un glonț de-al nostru te-ar putea doborî unul de-al lor.

De-o săptămână și mai bine orașul nostru trece dintr-o mână în alta, când e al nostru, când e al lor.

De unde știu asta?

Da ce voi nu știți?

Toată lumea știe.

Mie mi-a spus Liza. Dacă nu mă credeți, telefonați-o pe Liza, și o să vă spună și vouă. Liza știe tot, fiindcă ea lucrează bibliotecară la securitate.

Am fost colege de școală și am stat chiar în aceeași bancă. E cea mai bună prietenă a mea, singura care mă sună în fiecare zi. Slavă Domnului că telefonul încă mai merge, dar nu și internetul. Internetul ni l-au tăiat când ne-au ocupat prima dată orașul.

Liza mă telefonează și îmi povestește tot.

Ea m-a telefonat și cu o oră în urmă.

De la Liza am și aflat toate lucrurile astea.

De altfel, cu Liza ne-am și dat întâlnire la intersecția asta, dar n-a venit. Liza uneori mai întârzie. Dacă o vedeți cumva pe stradă, spuneți-i că sunt aici, pitită sub mașina asta.

Da știu că se împușcă, dar Liza când spune că vine, vine.

Oare nimeni dintre voi n-a văzut-o prin oraș pe Liza?

Cum, n-o cunoașteți pe Liza?

E roșcată, poartă ochelari și e mai înaltă ca mine.

De ce nu încerc s-o telefonez?

Am sunat-o, dar are telefonul închis.

S-o strig mă tem. Căci nu știu ai cui sunt soldații care aleargă pe stradă. Așa că o s-o strig în șoaptă.

Liza, Liza, unde ești fato, de ce nu-mi răspunzi la telefon?

Cum, vreți să știți de ce mi-am dat întâlnire cu Liza aici?

Pentru a merge împreună la Biserica Sfântul Nicolaie, unde am auzit că preotul împarte la toată lumea cozonaci pe gratis.

Liza, Liza, de ce nu-mi răspunzi, fato? De ce ți-ai închis telefonul?

Liza!

Oare nimeni dintre voi n-a văzut-o pe Liza.

Sper că n-au ucis-o și pe ea.

Văd, văd că se trage.

Totuși cei care aleargă în jurul meu, sunt soldații noștri, dar ai lor ne atacă din toate părțile. Aud bombele cum explodează în toate colțurile orașului. Nu știu, poate sunt și rachete sau drone. Sau obuze lansate din tunuri. Mi se pare că vor să ne omoare pe toți. Pârâul ăsta care șiroiește la picioarele mele e un pârâu de sânge.

Vă întrebați, vă întrebați dacă nu sunt cumva nebună că am ieșit din casă pe canonada și pușcărirea asta?

Credeți-mă, când am ieșit eu nu se auzea nicio împușcătură.

Da, da, pe Vasile și pe fiu-meu, pe Artur, i-am dus în beci, dar de ce nu am rămas și eu cu ei acolo, odată ce pretind că nu-s nebună?

O să vă spun.  O să vă spun îndată totul. Stați doar un pic să-mi revin după explozia asta. Au detonat o bombă chiar peste drum de intersecția asta. O pătură de pământ s-a izbit și peste mașina mea. Sunt plină de țărână din cap până în picioare. Ajutați-mă și voi să-mi curăț țărâna asta de pe mine. Of, dar ce-mi mai bubuie inima. Oare are cineva dintre voi un calmant ca să mă liniștesc și eu un pic? Vă mulțumesc. Așa. Acum să respir adânc. Așa. Nu, nu se poate s-o fi ucis pe Liza. Nu, nu e imposibil asta.

Oare chiar s-o fi ucis pe Liza?

Sper că nu.

Auziți, nu se mai trage!

Auziți, eu o să plec la biserică, o să fug din toate puterile cât timp nimeni nu se mai împușcă, iar voi transmiteți-i lucrul ăsta Lizei, când cea mai bună prietenă a mea o să apară aici. Îmi promiteți?

Azi e Paștele.

Oare voi ați fost deja la biserică sau nu îndrăzniți să vă părăsiți beciurile și subsolurile în care v-ați ascuns?

Vă spun drept, eu am ieșit doar de dragul lui Vasile și al lui Artur.

Fug. Fug.

Despre Vasile și Artur o să vă povestesc după ce o să ajung la biserică. Acum e important să trec de interesecția asta și să ajung pe strada Trandafirilor, unde se află biserica Sfântul Nicolae.

Auziți, împușcăturile s-au mutat în spatele meu, dar acolo se află și casa noastră. Am fost o proastă că am ieșit și i-am lăsat singuri, dar cum să nu ies când bărbatu-meu și băiatul meu sunt  terminaș de foame. Nici eu nu mă simt mai bine, dar eu măcar pot să merg, spre deosebire ei.

Bărbatu-meu leșinase când l-am coborât în beci.

Când am văzut că a leșinat, mi s-a făcut milă de el și mi-am amintit cât de tandru a fost cu mine, înainte să nasc. Cum mă mai corcolea și mă alinta. Mi-am amintit cât de mult l-am iubit și eu și iubirea aia de cândva iar mi s-o deșteptat în inimă. Am început din nou să-l iubesc. L-am stropit cu apă și el și-a venit în fire și m-a privit cu niște ochi plini de iubire. L-am pupat pe obraji și l-am îmbrățișat. Îl iubeam ca pe vremuri. De dragul lui și al lui Artur am ieșit n oraș. Am ieșit să le aduc ceva de mâncare. Să-i salvez.

De când ei ne-au ocupat orașul, nu am mai ieșit din casă, pentru a nu fi arestată, căci Liza mi-a povestit că pe toți vecinii noștri i-au arestat și i-au ucis, direct pe stradă.

Proviziile pe care le aveam în casă mi-au ajuns doar pentru două săptămâni. În ultima săptămână am mâncat doar slănină și dulceață de zmeură. Iar de trei zile nu am mai pus nimic în gură.

Bărbatu-meu gemea întruna.

Am ieșit ca să-i salvez de la moarte.

Preotul ăla mai împarte oamenilor și ouă roșii. Cozonaci și ouă roșii. Pentru asta am ieșit din casă, vă spun drept.

Nici fiu-meu nu mai poate să meargă- l-am cărat și pe el în brațe, deșelându-mă de tot.

Am ieșit ca să-i salvez, cu toate că, nu pot să nu vă povestesc asta, bărbatu-meu s-a purtat ca un porc când am tăiat ultima pâine și le împărțeam câteo felie la fiecare. Și-a scos pistolul din sân și m-a somat să-i dau lui toată pâinea aia, cu tot cu partea mea sau a lui Artur. Altfel, mă amenința că ne împușcă pe amândoi. I-am dat-o, ce puteam să fac altceva, iar el a ascuns-o sub pernă și a mâncat din pâinea aia în timp ce noi ne rodeam unghiile. Atunci am și găsit ciozvârta aia de slănină și borcanul cu dulceață de zmeură și ne-am salvat și noi.

Vă imaginați, ne-a luat și slănina aia, lăsându-ne doar borcanul cu zmeură.

Mă ochea cu pistolul. A tras. A apăsat pe trăgaci și a tras, iar glonțul mi-a vâjâit pe deasupra capului. Băiatu-meu s-a speriat de moarte și a început să plângă. I-am dat lui și bucata aia de slană, iar el a mâncat-o singur toată și, de la asta, i s-a făcut foarte rău. Sărmanul meu băiat. Bietul Artur. Cade din picioare de foame. Are doar patru ani și nu înțelege ce se întâmplă pe lumea asta, de ce tatăl lui a vrut s-o împuște pe mama.

Când l-am coborât în beci, l-am lăsat să stea în picioare ca eu să-i desfac și patul lui pliant și el s-a înșirat pe podea. Nu putea sta în picioare.

I-am culcat unul lângă altul, iar între ei le-am lăsat două sticle de apă.

Doar cu apă i-am mai ținut în viață în aceste zile.

Înainte să plec, bărbatu-meu a început să plângă. Râuri de lacrimi îi curgeau pe obraji și atunci am înțeles că eu pe omul ăsta încă îl mai iubesc și o să fac tot ce pot ca să-i salvez viața. O să vedeți, o să-i cumpăr și proteze și el iar o să poată să meargă. Bietul Vasile. Ochii cu care mă privea când ieșeam din beci erau înecați în lacrimi.

Nu am îndrăznit să ies din casă, cât ei au fost în oraș. Nici Liza nu a îndrăznit. Of, sper s-o întîlnesc și pe ea la biserică.

Biserica se află vizavi de parc.

Au bombardat și parcul. Arde. Copacii și băncile ard. Arde asfaltul și pământul. Fum. Fum peste tot. Fum gros. Nici nu mai pot respira. Voi puteți respira?

Aici trebuia să fie biserica.

Aici ar fi trebuit să fie, dar aici văd doar un morman de moloz, cu o cruce în vârf.

Au lovit cu o rachetă și în biserică în timp ce aceasta era plină cu oameni care se rugau.

I-au omorât pe toți.

Din muntele ăsta de moloz am impresia că aud gemete. Le auziți și voi sau eu am halucinații?

Am căzut. M-am împiedicat și am căzut.

M-am împiedicat de cadavrul unei femei și am căzut.

Abia acum văd că toată strada din fața bisericii e acoperită cu cadavre.

Sunt cadavrele oamenilor care se rugau în biserică în noaptea de Paști.

Au fugit când racheta a lovit biserica.

N-a scăpat nimeni.

I-au ucis pe toți.

Stai, stai, dar femeia asta de care m-am împiedicat oare nu e Liza?

Parcă nu seamănă.

Nu, femeia sta categoric nu e Liza.

Dar oare ce ține în mână?

O torbă?

Asta oare nu e o torbă?

Și în torba asta oare ce e?

Ia s-o deschid eu.

Torba asta e plină cu cozonaci.

Ne-am salvat.

Important e să ajung cât mai repede acasă la Vasile și la Artur.

I-am luat-o, căci ei nu o să-i mai folosească la nimic. Să știți că nu i-aș fi luat-o, dacă ar fi fost în viață, ci, cel mult, aș fi rugat-o – în genunchi- să-mi dea și mie un cozonac.

Are și ouă roșii înăuntr, ca să vezi.

Alerg. Alerg acasă.

Acum o să-i salvez.

Totul e să fug cât de repede pot.

Cât mai repede.

Nici nu știu de unde mai am puteri ca să alerg.

Stați, stați, dar Vasile o să-și scoată iar pistolul din sân și o să-mi ceară să-i dau lui toți cozonacii și toate ouăle astea, eu o să rămân iar flîmândă.  Poate, mai bine să mă opresc după copacul ăsta- nici nu știu cum de a rămas în picioare- și să-mi mănânc partea mea, iar lor să le duc restul.

Of, dar iar au început să tragă.

Poate să cobor în subsolul teatrului?

Îmi mănânc acolo partea mea și pe urmă fug la ei.

Nu, nu, nu.

Subsolul ăla e plin de oameni flămânzi.

O să mă mănânce și pe mine, împreună cu cozonacii ăștia.

Mai bine fug acasă.

Nu, cum să fug prin ploaia asta de gloanțe?

Și atunci ce să fac?

Să-mi pun torba în spate și să mă târâi pe burtă. Iată așa. În coate. Gloanțele șuieră deasupra mea, dar nici unul nu mă atinge.

O să ajung mai târziu, dar o să ajung.

Se pare că femeia aia era totuși Liza.

Acum sunt sigur că era Liza.

Liza m-a ajutat din nou. De data asta, pentru ultima oară.

Sărmana mea Liză.

Cea mai bună prietenă a mea.

Nu m-ai lăsat niciodată la greu. M-ai ajutat chiar și atunci când nici pe tine nu mai puteai pe tine să te ajuți.

Am ajuns. Am ajuns.

Dar casa noastră nu mai există. Din ea au rămas doar pereții din spate, fumegând. Nu mai există nici beciul. În locul lui se cască o groapă uriașă plină de apă și sânge.

Vasile, Artur, v-am adus cozonaci și ouă roșii.

Vasile, Artur!

Vasile, Artur!

Artur, Vasile, v-am adus ouă roșii și cozonaci!