Iulian Chifu // Transferul responsabil de securitate SUA-Europa
Desigur, anunțul poate face parte din multiplele afirmații extreme și dure ale lui Trump, care fac titluri, și să nu se traduc neapărat în acțiuni. Totuși primele trei luni ale mandatului Trump au arătat că președintele american s-a înconjurat cu loialiști care-l susțin și-l aprobă în detrimentul profesioniștilor care-i oferă contra-argumente și îl opresc din acțiuni agresive, dure, radicale (și adesea nesăbuite). Suveranismul Trump se traduce în invocarea absolută a votului care i-ar permite să facă ce vrea, chiar și împotriva statului de drept, a Constituției și a celorlalte puteri în stat care ar trebui să i se supună, respectiv să acorde preeminența puterii executive. În acest sens, cea mai rațională abordare europeană este aceea de a construi propria apărare cât mai repede și de a obține un transfer responsabil al atributelor de securitate de la dominanta americană către cea europeană, gradual, proporțional cu capacitatea de preluare a responsabilităților de către europeni.
Originea responsabilității americane asupra apărării Europei: cele două Războaie Mondiale
Două războaie mondiale au adus americanii pe continentul european pentru a face pace după ce statele europene însele au intrat în război. Au murit sute de mii de soldați, au costat miliarde de dolari aceste deplasări de trupe și implicări, astfel încât, după al Doilea Război Mondial, Statele Unite au spus Never Again! Pentru a evita un nou conflict în Europa, America și-a asumat să rămână pe continentul european, în baze din chiar statul recalcitrant în primele două confruntări mondiale, Germania, urmând să asigure umbrela nucleară și, totodată, apărarea Europei împotriva Uniunii Sovietice, fostul aliat așezat deja pe pozițiile și îmbrățișând temeiurile confruntării în Războiul Rece.
Astfel că a fost lansat planul Marshall, de reconstrucție al Europei contra accesului la piața comună, dar și proiectul Europei Unite, cu cele trei dimensiuni. Mai întâi Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, cu scopul de a controla producția și prețurile reciproc, dar în subsidiar de a controla instrumentele de construcție a unei noi armate și a armamentelor care au dus la război; apoi EuroAtom, comunitatea ce viza controlul reciproc și asigurarea utilizării pașnice a energiei nucleare – în subsidiar controlul armamentelor nucleare și a cunoașterii în domeniu, tutelat de SUA și celelalte două state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU și deținătoare ale armei atomice, Marea Britanie și Franța; și Piața Comună Europeană, proiectul comun al păcii care să reprezinte o atractivitate mai mare decât confruntarea între diferitele state europene, aducând prosperitate tuturor membrilor săi.
Ce s-a schimbat astăzi? De ce a ales președintele Trump să se retragă din acord și să-și decline responsabilitatea proprie și a Americii pentru apărarea europeană? În primul rând din necunoașterea istoriei și a angajamentelor trecutului. Apoi am putea presupune că a considerat că Europa este matură și nu va redeschide cutia Pandorei, a războaielor intra-europene, care nu pot apărea decât la ruperea Europei Unite. Altfel, studiind declarațiile din primul mandat, din campania electorală și de după preluarea actualului mandat, realizăm că SUA și Trump și administrația MAGA urăște fundamental Uniunea Europeană, o desconsideră, o respinge, dacă nu cumva nu o recunoaște. Și consideră că revenirea la suveranism și statul național, ruperea Europei Unite ar reprezenta un avantaj mult mai important, respectiv ar permite să dispară un concurent major al pieței globale, împreună cu politicile extreme, progresiste, de mediu și woke-iste care au infestat prin mimetism chiar și America.
Aici poziția coincide cu doleanțele lui Putin, de unde prezumția unor europeni privind coincidența de agendă, chiar dacă această eventualitate este respinsă cu tărie de alți europeni, cu precădere din Centrul și Estul Europei, pentru care America reprezintă tărâmul făgăduinței și al libertății absolute, dar și referința pentru apărarea europeană de azi și mâine, pe termen mediu. Ciocnirea de abordări și idei distincte fac ca multe dintre faliile intra-europene să se manifeste, în principal cea care discută rolul Americii în Europa, actor indispensabil și angajat în apărarea colctivă occidentală, democratică, sau mai nou rivalul, competitorul sau dușmanul Europei, trădătorul care o lasă fără apărare peste noapte și față de care trebuie construită și gândirea unei apărări măcar pe dimensiunea combaterii subminării sistemului democratic și a pieței libere.
Nevoia de apărare: echilibrul răspunderii pe linie transatlantică
Președintele Donald Trump nu este un adept al flexibilității, nuanțelor, retoricii diplomatic-cumpănite în relațiile internaționale. Din contra: este adeptul negocierii în forță, prin constrângere, a solicitărilor maximaliste și profiturilor oneroase de la care să facă rabat dacă se confruntă cu o opoziție puternică, cu scopul să ajungă la maximum de câștiguri pe care le poate extrage. Doar că procedura se aplică cu precădere partenerilor cu greutate strategică mai redusă, nu competitorilor și inamicilor puternici, față de care arată mai mare deferență și respect pentru puterea exhibată de aceștia. Iar dacă lumea liberal-democratică a Americii trecutului se baza pe aliați și comunități democratice coerente, azi excepționalismul, unicitate, puterea directă este cea care contează și America lui Trump crede că va răzbi și fără aliați pentru că nu este interesată de soarta întregii lumi, ci doar de propria propășire și dominație în zonele unde ale interese.
Apoi Președintele Statelor Unite de astăzi detestă să fie limitat în opțiunile sale de instituții interne, de acorduri multilaterale care nu-l ajută și-l opresc în a face ceea ce-și dorește. Imperturbabil la reacțiile prezumate din jur, deseori fără să anticipeze până la capăt, se lansează în politici de testare a voinței partenerilor globali bazându-se pe surpriză, forță și presiune ca să domine și să obțină ce-și dorește la un moment dat. Nu crede în planificare și anticipare, nici în parteneri și aliați pe termen lung, pentru că aceștia sunt prea costisitori. În plus, aplică fără rest propriile idei, pe principiul că, ales fiind, măcar dacă greșește o face pe barba proprie, nu la sfaturile, indicațiile sau limitările vreunui consilier sau birocrat neales.
Pe această bază a insistat pentru relația cu Ucraina în care Kievul aflat în război și la nevoie să plătească pentru sprijinul acordat și să se plieze pe voința sa de a încheia războiul indiferent de condiții și de costuri teritoriale sau existențiale. Plătind cu acordul pentru exploatarea mineralelor care să-l ajute să justifice poporului american că e în câștig și că nu este exploatat de cineva sub nici o formă. Și chiar se retrage din negocieri oricând, abandonând Ucraina, dacă părțile nu reacționează suficient de repede la voința sa și nu fac pace mai repede, derobându-se de responsabilitate de orice fel pe care nu o are pentru că, nu-i așa, nu el a declanșat războiul, care nici nu ar fi existat dacă Trump era președinte, pentru că Putin îl respectă.
Pe aceeași bază, se gândesc și europenii la propria securitate și apărare. Au primit deja avertismente privind investițiile în apărare, privind propria contribuție la apărare, care se traduce nu numai în apărarea Europei însăși, ci chiar a Ucrainei și gestionarea treburilor și conflictelor din periferia sa, ajutând atfel Statele Unite care au alte azimuturi și priorități. E adevărat, aici nu Trump a început discuția, iar angajamentul pentru apărare provine din 2014 de la Newport Beach, summitul NATO, din perioada Obama chiar: ținta de cheltuieli de 2% din PIB pentru apărare și minimum 20% în echipamente militare noi achiziționate. O contribuție echitabilă la apărarea comună prin preluarea unei părți mai importante din răspunderea comună de către europeni. Iar Donald Trump nu a făcut decât să accelereze procesul. Azi 22 de state din 32 depășesc 2% din PIB iar toate celelalte au angajamente în acest sens, la nivelul NATO. Iar altele din Europa ar trebui să le urmeze. Inclusiv cele auto-declarate neutre.
Umbrela nucleară, cea mai dificilă de compensat peste noapte
Desigur, dacă la capitolul armament convențional lucrurile par clare și de înțeles, acolo unde responsabilitățile sunt înțelese și asumate – chiar dacă nu și termenele sau cota de 5% din PIB solicitată de Trump la începutul celui de-al doilea mandat – nu același lucru se întâmplă în ceea ce privește umbrela nucleară. O eventuală discuție pe acest subiect nu a fost declanșată, dar simpla referire la faptul că America lui Trump nu va asigura apărarea statelor aliate care nu-și asumă propriile responsabilități și cheltuieli ridică semne de întrebare.
Iar dezbaterea a fost lansată chiar de Franța și propunerea sa de a asuma ea, eventual împreună cu partenera de Consiliu de Securitate ca membru permanent, Marea Britanie, umbrela nucleară, evident contra unor avantaje politice ale conducerii unei Armate Europene și contra investițiilor masive europene în această umbrelă europeană dominată de Franța, care-și asumă și rolul de primus inter pares. Or aici lucrurile ies din matca acceptabilității propunerii de către statele membre.
Acestea realizează, pe de o parte, nevoia unui plan B inclusiv pentru apărarea nucleară, în cazul unei ieșiri abrupte a Statelor Unite din angajamente. Pe de altă parte, devine inacceptabilă relansarea discuției privind armata europeană dominată de un stat membru, fie el și Franța. Rămâne în discuție nevoia de a angaja Statele Unite în apărarea europeană azi și pe viitor, pentru că echilibrarea arsenalului rus nu poate fi făcută fără America, așa cum apărarea Europei pentru cel puțin următorii 3-5 ani nu e credibilă fără Statele Unite prezente și angajate într-o formă.
În plus, discuția privind umbrela nucleară, lansată sau nu de Statele Unite sau de Franța, aduce în prim plan un nou spectru al deschiderii cutiei Pandorei a proliferării nucleare, atunci când fiecare stat se va simți vulnerabil și va dori să-și asigure nevoile de descurajare credibilă inclusiv prin deținerea unui nivel de capabilități nucleare. O perspectivă nocivă pentru securitatea comună a lumii și a Europei, odată ce această direcție deschide calea accidentelor neintenționate sau a calculelor greșite la nivelul actorilor mici și neobișnuiți cu șahul etern și pat-ul pe care-l presupun descurajările nucleare actuale și doctrinele pentru neutilizarea vreodată a armei nucleare.
Un transfer care poate dura între trei și cinci ani, la nivel convențional
Dacă acceptăm rolul pe care Europa trebuie să-l asume ca fiind în creștere față de apărarea colectivă a continentului, realizăm, totodată, că un trnsfer de responsabilitate trebuie făcut în timp și preluat cât mai mult posibil de către statele de pe continent de la aliatul american. Dar aici se confruntă două percepții opuse: cea americană trumpistă, că Europa se mișcă greu și are nevoie de impulsuri și presiuni crescute pentru a acționa, de aceea e nevoie de șocuri; și cea europeană, asupra faptului că Trump se plictisește repede, nu are timp și poate să abandoneze Europa brusc, așa cum a amenințat și, parțial, a făcut sau e în curs de a face cu Ucraina.
Europa are de investit în cel puțin 4 direcții. Mai întât are nevoie resursă umană pregătită în spațiul apărării – desigur după reconstrucția atractivității funcției militare. Asta e greu de făcut pentru că tinerii de azi nu mai sunt constrânși de istorie, patriotism sau vreun simț al datoriei, ci sunt cetățeni ai lumii liberi să plece în toate orizonturile unde le e mai bine, dacă ar fi constrânși să se înroleze sau măcar să facă armata obligatorie. Nu mai vorbim despre rolul descurajator al războiului din apropiere: nu mai e vorba despre o virtualitate posibilă și îndepărtată de a lupta, ci de una foarte prezentă, poate iminentă.
În al doilea rând, e vorba despre capabilități: și astăzi, a te echipa european înseamnă a o face nu rareori scump, și nu neapărat cu cele mai performante și noi sisteme, vârf ale tehnologiei. În al treilea rând, tipologiile de armamente și modul de a lupta în secolul 21 s-au schimbat dramatic. Avem astăzi situația singurului război contemporan, războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina. Iar lecțiile învățate sunt absorbite pas cu pas nu numai prin centrul de excelență NATO din Polonia, ci și direct, de către fiecare stat partener cu ucrainenii și care-i ajută. Iar adaptabilitatea ucrainenilor este fantastică și e dificil de prognozat dacă poate fi repetată, planificată sau transmutată la nivelul armatelor statelor europene, cu propriile lor limite și imobilisme, reguli stricte și inerții blocante.
Nu în ultimul rând, este vorba despre industria de apărare. Și aici, e nevoie de doi ani pentru a aduce o fabrică nouă la producția nominală, în privința marilor capabilități complexe și moderne. UE a lansat planul de 800 de miliarde, Germania a redevenit serioasă cu propriul său Zeitenwende 2 de 500 miliarde de euro, dar aplicarea proiectelor va dura, iar atingerea unui nivel de producție pentru a contracara un război pe termen lung durează între 3 și 5 ani. Nu mai vorbim aici despre proiectele de compensare a capabilităților pe care le oferă azi doar Statele Unite aliaților săi: transport aerian, alimentare în aer, sateliți și comunicații, intelligence operativ acționabil în teatru. Adăugăm proiectul apărării antirachetă de tip scut sau dom, și vedem dificultățile de a atinge o situație cât de cât funcțională, dacă nu care chiar să substituie componenta americană. Asta în timp ce Rusia nu stă pe loc și poate provoca NATO în Europa de est în 2-3 ani.
Scenariul încetării bruște a susținerii americane. Implicațiile confruntării comerciale
O Europă post-americană – nu neapărat fără America prezentă – nu poate fi imaginată înainte de 3-5 ani. Și transferul responsabil de răspundere în materie de securitate și apărare trebuie să țină cont de multiple elemente, inclusiv de o perioadă de tranziție în care sistemele europene și americane să funcționeze în paralel, pentru a face retușurile necesare la testele de funcționare și anduranță a produselor europene. Nu o putem face direct în timp de război. În condițiile unei angajări serioase și planificări dubstanțiale, am certitudinea că America și Donald Trump ar achiesa și ar sprijini un asemenea efort. Dar dacă nu se întâmplă așa?
Poate Europa să nu ia în considerare scenariul – cel mai sigur improbabil – că America lui Trump nu decide brusc și nu retrage practic peste noapte toate capabilitățile proprii din apărarea Europei? Cu apărarea cibernetică împotriva Rusiei a procedat astfel fără nici o urmă de regret, pe seama probării deschiderii în cooperare și a lipsei amenințării, din rațiuni strategice importante din care înțelegerea despre ruptura ruso-chineză pare improbabilă și neclară ca argument.
Nu trebuie uitată, din ecuație, nici narațiunea lui Trump despre Europa, care tratează rău și nepotrivit, în orice caz neprietenos, America la nivel comercial și economic, prin deficitul teribil al balanței de plăți în schimburile de mărfuri. E adevărat, totodată, că schimburile de servicii unde balanța e și mai dezastruoasă în favoarea americanilor, de data aceasta, nu a intrat în discuție. Aici, povestea lui Trump este că, la adăpostul apărării asigurată de America pe banii ei, Europa prosperă și investește în propria economie, și concurează America direct și pe terțe piețe tocmai pentru că nu investește și ea în apărare. 5% din PIB nu investește nimeni azi în apărare dintre aliați, America e la 3,2% în 2024 iar Polonia are 4,5 cu aspirație spre 4,8% din PIB. Iar o planificare spre 3,5% și includerea infrastructurii sau a produselor cu dublă utilizare nu e sigur că va fi acceptabilă partenerului american.
Pe de altă parte, o Europă post-americană ar putea să fie testată mai întâi în Ucraina, în măsura în care reușește să ajute la apărarea Ucrainei și salvgardarea teritoriului pe care-l controlează, pentru moment, dacă nu va putea ajuta la recâștigarea teritoriului ocupat de ruși prea curând. Apoi propria sa apărare, la nivel european, reclamă nenumărate schimbări care implică, cel mai probabil, modificări la nivel de decizie și tratate pe dimensiunea deciziei majoritare versus decizia prin consens pe temele politicii externe, de securitate și apărare. Și chiar dacă ar investi și ar rezolva cele patru probleme și direcții majore, nu se știe dacă coerența ar ajunge prea repede la eficiența necesară.
Rămâne, desigur, problema planificării și capabilităților militare ale Europei. O armată europeană? Atunci, firește, ea ar trebui clădită pe calapodul unei armate naționale, care să asigure matricea funcționalității cât mai repede. De aici propunerea franceză, respinsă fără prea multă deferență la reuniunea de la Paris. Varianta unei construcții de la zero e mai puțin probabilă și cere timp și exercițiu, lucru greu de atins în perioade de criză. Mai ales că Europa unită are deja experiența planificării la nivelul NATO pentru coerență și capabilități eficiente. Mai rămâne varianta pilonului european al NATO, printr-o înțelegere nu atât cu Canada, care ar putea să se alăture proiectelor apărării europene, ca și celelalte state partenere sau nemembre în UE, dar membre în coaliția de voință pentru Ucraina. Doar să existe o înțelegere a abținerii constructive a Americii în deciziile din NAC relative la apărarea europeană.
Nu în ultimul rând, ideea transferului responsabil se leagă și de modul în care se va negocia înțelegerea privind debalansarea relaților comerciale, în perioada de 90 de zile de suspendare a taxelor introduse de SUA. Deja UE a introdus o propunere de compromis pentru Donald Trump, care a nemulțumit unicul actor care consideră că poate negocia pe cont propriu în profit, Ungaria. Pe de altă parte, perspectiva introducerii unor elemente de constrângere și descurajare credibilă vizează piața de servicii, acolo unde sunt vizate exact firmele de IT, social media care alcătuiesc familia oligarhilor algoritmilor care susține administrația Trump.
Un proiect de înregistrare a companiilor americane care funcționează(și iau bani din publicitate) în Europa cu majoritatea de acțiuni deținute de europeni și algoritmii utilizați sub control comunitar ar echilibra lucrurile, în varianta Trump pentru Tik Tok, dar ar introduce cu certitudine un stres suplimentar în relația bilaterală SUA-UE și ar putea determina explozia relației, cu repercusiuni asupra transferului responsabil al apărării și securității europene. Iar aici e dificil de făcut alegerea în conflictul de valori între libertatea de negociere și apărare a intereselor europene în materie de schimburi comerciale și suprataxare versus apărarea și securitatea Europei.
