Dumitru CRUDU // El ne turna pe toți la KGB
Cu imaginea asta în cap am coborât în duminica aia geroasă de pe parapetul fântânii arteziene, care ne servea drept scenă. Recitasem o poezie de Ștefan Augustin Doinaș – JUCĂTORUL DE ȘAH- iar Alexei mă trăgea de braț prin mulțime ca să i-o dictez. Ultimul pe lângă care am trecut a fost albinosul viscolit. Parcă era la cenaclu și parcă nu. Era destul să facă doar un singur pas îndărăt ca să nu mai aibă nicio treabă cu noi. Ca să fie și el unul dintre observatorii de pe margine. Care încercau să înțeleagă ce naiba făceam noi acolo. Trecătorii vâsleau prin zăpadă pe poteca dintre acești monitori, milițieni și noi, care cântam cântecele lui Șeicaru și Nicu Alefantis în fața unei mulțimi care creștea ca pâinea caldă.
Pe albinos l-am revăzut și la alte întruniri de-ale noastre. Părea mai mult un observator decât un spectator. Un trompetist și un sifonar ordinar. De asta, îl și evitam, pentru că mi se părea a fi foarte dubios și suspect. Dar el mergea peste tot după noi. După fiecare ședință de cenaclu, se târa după noi la Moldova, mai ceva decât un scai. Deși vedea că-l ocoleam, se așeza la masa noastră, cu urechile ciulite.
- E ciripitor, îmi zise Cornel, după una dintre ședințe, nu vorbiți de față cu el despre lucruri serioase.
Într-o zi se ivi la cenaclul Mateevici de mână cu mezina poetului nostru național, o fată de-o frumusețe rară, după care și nouă ni se scurgeau ochii, dar noi nu îndrăzneam s-o abordăm. Ne-au căzut la toți plombele. Poetul național îi lua peste tot cu el, inclusiv și la noi la cenaclu, unde venea să-și citească noile sale poezii. Noi o iubeam în secret și ne întrebam cum de oare albinosul îi sucise mințile.
Nu peste mult am aflat că s-au căsătorit, dar pe niciunul dintre noi nu ne-a invitat la nuntă. Nunta o jucaseră la un restaurant din codrii Orheiului. După nuntă, s-a mutat în casa poetului național și încetă să mai vină pe la cenaclu. Îi făcu doi copii, unul după altul, dar mai mult se afla în compania socrului său decât a Elenei. Împreună își udau măselele de dimineața până seara în cabinetul poetului de la Uniunea Scriitorilor.
Într—o dimineață, tanti Jana, femeia de serviciu, îl găsi pe poet mort pe podeaua cabinetului său, iar pe albinos sforăind pe divan. Masa și podeaua erau acoperite cu sticle de vin goale și cu vomă. Au băut împreună toată noaptea. Tanti Jana l-a și trezit pe albinos din somn.
Cu fata poetului național, la înmormântarea căruia a mers toată țara, albinosul a mai trăit zece ani.
Într-o zi l-am întâlnit pe Cornel la Moldova și de la el am aflat că albinosul a părăsit-o pe Elena după ce i-a umplut casa de copii. Pur și simplu a plecat într-o dimineață de acasă și nu s-a mai întorspână în ziua de azi.
Foarte mult timp Elena l-a crezut mort.
Mort îl credea și poliția. Dar el nu era mort, el era viu bine-mersi și locuia la Tiraspol.
Am aflat despre asta în ziua aia când mergeam la liceul „Alexandru cel Bun ” din Bender, la o întânire cu elevii și când grănicerii transnistreni ne-au confiscat cărțile noastre și revista Timpul și ne-au confiscat actele, dându-le posibilitate jurnaliștilor de la televiziunea de stat din Transnistria să facă un reportaj despre noi. Din mașina din care au coborât transnistrenii a coborât și albinosul. Ne-au filmat, iar el le dădea indicații din ce unghi să ne filmeze și ce să ne întrebe. I se adresau cu, da, domn director, așa o să facem, domn director. Ce idee bună, domn director.
Albinosul era șeful lor. El, marele patriot. Sifonarul!
