Iulian Chifu // Certitudini relative și incertitudini critice despre NATO în prag de summit

Cu atât mai mult în vremuri tectinice și turbulente ca cele de azi. O altă categorie de preocupări se referă la studii prospective, la scenarii alternative, utile pentru evitarea surprizei strategice. Mai laborioase, mai minuțioase și consumatoare de timp și materie cenușie, studiile prospective vin cu un plus al limitării erorilor în perioade tumultuoase, nefiind scutite, totuși de un nivel de erori semnificativ. Chiar și atunci când subiectul este NATO, o instituție care a împlinit 76 de ani de viață și care are o istorie a supraviețuirii deopotrivă apariției și dispariției Războiului Rece, prăbușirii URSS, extinderii NATO sau Războiului Global împotriva Terorismului de după 11 septembrie.

5 teme de certitudini relative și incertitudini critice legate de NATO înainte de Haga

Am evaluat cele mai importante 5 teme legate de certitudini relative și de incertitudini critice asociate Alianței Nord-Atlantice înainte de summitul NATO de la Haga, cel care este așteptat să marcheze asumarea angajamentelor pentru creșterea cheltuielilor de apărare aliate la 5%, în formula 3,5% cheltuieli militare și capabilități și 1,5% pentru reziliență, infrastructură critică și elemente cu dublă utilizare, civilă și militară. Și după acest moment, este de așteptat, până la sfârșitul anului să vedem schimbarea posturii de apărare a trupelor americane în Europa, respectiv o redistribuire a lor către Indo-Pacific. Aceste perspective ne permit să analizăm Alianța și evoluția sa în viitor, astfel:

1. Cea mai important certitudine relativă este faptul că NATO va continua să existe și după summitul de la Haga și mult după aceea. Își îndeplinește obiectivele de apărare colectivă și s-a dovedit mult mai rezilient chiar în contextul sosirii la Casa Albă a administrației Trump 2.0.

E adevărat că lucrurile sunt mai puțin clare despre eficiență și eficacitatea Alianței, respectiv împărțirea sarcinilor. Dar ceea ce știm este că articolul 5 nu a fost negat sau nuanțat, relativizat sau pus sub semnul întrebării – mai puțin celebra referire a președintelui Trump în campania electorală la contribuția națională și creșterea bugetului apărării, care va fi rezolvată la Haga. La fel cum problema descurajării credibile a Rusiei nu este afectată odată ce, dacă există dubii pentru că America lui Trump nu a reafirmat explicit actualitatea și angajarea respectării articolului 5, nu există nici varianta contrară, a unei asumări că această piatră de semnificație majoră a Tratatului nu va fi respectată de către SUA. Neexistând o asemenea variantă, având în continuare trupe americane angajate în Flancul Estic al Alianței și în cadrul NATO, în pilonul său european, elementul de descurajare rămâne, iar Putin nu poate paria pe abținerea, retragerea sau neimplicarea SUA în Europa.

Incertitudinea critică legată de acest aspect este despre cât de multă Americă va mai rămâne angajată pentru apărarea și securitatea Europei în viitorul apropiat, acest lucru depinzând de redesenarea posturii forței americane în Europa, dar și de planurile de contingență și de implicarea americană și a capabilităților SUA în planificarea răspunsului pentru amenințarea unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei asupra Europei și Alianței.

2. O a doua certitudine relativă este cea a transferului de responsabilitate pentru apărarea Europei de la Statele Unite către Europa, UE sau o formula de coaliție de voință care să fie un pilon UE plus sau unul NATO plus – cu Canada, Marea Britanie, Turcia, dar poate și Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Coreea.

Incertitudinea critică asociată este dacă vom avea un transfer ordonat, responsabil, fără hiatusuri și găuri în privința securității și a răspunderii privind apărarea Europei, proporțional cu creșterea capabilităților europene și a capacității de preluare a responsabilităților. Mai ales în aceste vremuri ale războiului de agresiune al Rusiei și război de uzură în Ucraina pe care Rusia și coaliția sa îl desenează drept război împotriva Occidentului, NATO și al democrațiilor ca sistem de guvernare.

3. O altă certitudine relativă comunicată deja public este asumarea de către Statele Unite a asigurării umbrelei nucleare strategice. Incertitudinea critică este dacă și cât va costa această component pe europeni, știind idea nevoii de împărțire a costurilor, cu iz mercantil și tranzacționist, din gândirea actualei administrații americane.

4. O a patra certitudine relativă este nevoia complementarității pentru umbrela de securitate și descurajarea nucleară a Statelor Unite, care ar trebui realizată la nivel European de armele nucleare ale Franței și Marii Britanii, dar și de sistemul de țintire în adâncimea teritoriului cu rachete de precizie și formula de scut anti-rachetă propusă de Germania unei coaliții a doritorilor între care se află și România. Incertitudinea relativă asociată este legată de cine va gestiona noua securitate și apărare a Europei? UE? NATO? O coaliție de voință? Fiecare soluție are plusuri și minusuri.

Părerea mea este că abordarea în viitorul apropiat a apărării și securității Europei va fi mai degrabă apanajul unor structuri de coaliții neinstituționalizate, flexibile, decât a instituțiilor blocante și cu reacții din partea unor state cu drept de veto, care ar putea deveni blocante în condițiile nevoii unor decizii rapide. Coaliția de voință pentru securitatea și apărarea Europei, nu ar fi neapărat formată doar din state membre, ci din cele contribuabile, o coaliție flexibilă și neinstituționalizată, bazată în principal pe voință și capabilități integrate, aceasta ar putea fi soluția.

5. În fine, dar nu în ultimul rând, o altă certitudine relativă ar fi cea a împărțirii geografice a responsabilităților care pot fragmenta NATO, odată ce ramura europeană este chemată să se ocupe de Rusia și de vecinătatea sa imediată, cu crizele și conflictele și amenințările, de ce nu, care provin din regiune, în timp ce Statele Unite se preocupă de Indo-Pacific și propriile amenințări și constrângeri, inclusiv competiția și ciocnirea de tip capcana lui Tucidide cu China.

Incertitudinea critică asociată ar fi dacă se poate reface coeziunea transatlantică prin asumarea responsabilităților de tip NATO Global, de fapt NATO cu acțiune globală pentru interesele comune ale aliaților, o temă veche de la Comisia Albright pentru Conceptul Strategic de la Lisabona, care ar deschide calea implicării europenilor în regiunea Indo-Pacific – capabilități, operațiuni de military capacity building pentru statele din regiune aliate, proiecte pentru QUAD plus – alianța cvadrilaterală SUA-Japonia-Australia-India – sau AUKUS plus.

O asemenea evoluție și angajare, despre care s-a vorbit chiar și înainte de summitul NATO de la Washington, de anul trecut, în perspectiva eventualei veniri a lui Trump la Casa Albă, a fost blocată politic. Ea ar asigura formula de apărare în comun, pe linia relației transatlantice, și în Europa, și în Indo-Pacific, refăcând relația transatlantică și menținând-o activă peste tot, pe tot spectrul geographic al Alianței, împărțirea geografică fiind o deschidere pentru o scădere a relevanței, dacă nu irelevanță sau chiar ruptură.

Trei idei pentru planificarea în viitor a apărării și pentru planurile de contingență aliate

Desigur, o trecere în revistă a acestor elemente dezvăluie doar dimensiunea strategică a preocupărilor actuale în reașezarea Alianței. Pentru a completa temele asociate, am adăugat trei idei relevante pentru planificarea comună pe viitor. Acestea sunt:

1. NATO este locul potrivit pentru planificarea apărării și descurajării, chiar dacă titularul final al apărării și securității Europei va fi UE, ca matrice, pilonul european al NATO sau Coaliția de voință, ori altă formă flexibilă și neinstituționalizată. O asemenea abordare are multiple valori de întrebuințare: permite SUA să revină când și-o dorește sau în altă conjunctură politică, în formatul consacrat, mai angajată în momente și context ale viitorului; se evită apoi duplicarea SUA-UE, mai ales în condițiile în care facilitățile și capabilitățile sunt utilizate de coaliția de voință în afara cadrului aliat. Și în plus, se menține capabilitatea NATO existentă și nu este slăbită prin neuz sau înstrăinarea capacităților și elementelor ce o constituie, menținându-se funcțională pentru a fi utilizată în viitor.

2. NATO și Europa se confruntă cu amenințarea unui război pe termen lung, de mare intensitate, pe scară largă cu Rusia. De aceea trebuie să planifice formulele de reacție pentru acest tip de război, să-și pregătească trupele și resursa umană, să își pregătească capabilitățile și producția industrială aferentă, de muniție, reparații și producție continuă, și să-și adapteze doctrinele la noul tip de război de secol 21 pe care-l vedem desfășurat în Ucraina. Apărarea și descurajarea credibilă permit evitarea confruntării și războiului pe teritoriul aliat și mențin trupele ruse în afara arealului aliat.

3. Trebuie să realizăm cu toții, mai ales în Europa, că avem un nou actor în securitatea europeană, China. După sărbătorirea lui 9 mai la Moscova, China și-a modificat poziția și a emis și noua Cartă Albă a Securității lansată în urmă cu două săptămâni. China și-a schimbat postura de neutralitate sau chiar pe cea de potențial mediator între Rusia și Ucraina, deținând pârghii substanțiale în cee ace privește Rusia, și că vede războiul din Ucraina drept prima sa confruntare cu Statele Unite în războiul înlocuirii ca hegemon a Washingtonului, la nivel global, și în lupta pentru impunerea propriului său model ordinii mondiale.

Vedem deja o reorientare a vânzărilor de drone de la Ucraina și Occident strict către Rusia. Iar noua Cartă Albă a Securității Naționale a Chinei propune explicit contracararea deopotrivă a SUA, a Occidentului și a sistemului democratic-liberal printr-o formulă autoritară, de control și dezvoltare contra obediență, promițând un grad de prosperitate și mai ales evitarea conflictelor și stabilirea păcii globale prin eliminarea libertăților și a drepturilor omului.

O Strategie nouă la Marea Neagră?

În fine, dar nu în ultimul rând, am văzut preocuparea multiplilor actori care au redescoperit Marea Neagră, realizând faptul că marele joc european s-a mutat aici și că nu dețin instrumentele necesare implicării aici. Mă refer desigur, la Uniunea Europeană, în primul rând, care a făcut un pas – zic eu mare – înainte, de la sinergia Mării Negre. Simpla adoptare a unei strategii la Marea Neagră, a implicării temelor de securitate și apărare, este un câștig. Reluarea relației strategice a UE cu Turcia și implicarea conectivității în paralel cu securitatea regiunii, temele liberei circulații navale, a securității maritime și a dezvoltării dar mai ales recalibrarea relațiilor cu UE a statelor din Regiunea Extinsă a Mării Negre este un alt câștig. Mai ales că atât Germania cât și Franța își elaborează propriile strategii la Marea Neagră.

Simplul interes crescut face ca să existe temeiuri de optimism în perspectiva îmbunătățirii nivelului de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre, prima afectată de războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, precum și a implicării mai solide a Turciei pentru a crește securitatea maritimă și a libertății de circulație la Marea Neagră, cu asumarea responsabilităților de securitate și în ceea ce privește infrastructura critică subacvatică, și elementele de securitate și infrastructulă energetică în zonele economice exclusive ale statelor, nu numai în apele teritoriale, cu perspectiva ca această responsabilitate să fie împărtășită de terțe instituții. Această perspectivă este în măsură să îmbunătățească și situația relațiilor UE-NATO și să deblocheze piedicile care dăinuie în abordarea actorului crucial la Marea Neagră care rămâne Turcia.

‍