Mihai Isac // Războiul pentru memorie: 9 mai, adevărul despre ceilalți

În fiecare an, pe data de 9 mai, Rusia celebrează triumfal victoria sovietică în Marele Război pentru Apărarea Patriei împotriva Germaniei naziste. În această zi, Moscova devine centrul unei mari demonstrații de forță militară și propagandistică, în care Kremlinul reiterează constant ideea că Uniunea Sovietică, și prin urmare Rusia, a fost actorul principal și decisiv în înfrângerea nazismului. Totuși, această interpretare simplificată și instrumentalizată în scop politic ignoră intenționat contribuțiile esențiale ale altor națiuni din întreaga lume în victoria împotriva Axei, precum și tragediile și sacrificiile imense ale civililor și militarilor din afara URSS.

În realitate, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost un conflict global, implicând eforturi coordonate ale multor state. Printre aliații cei mai importanți și frecvent marginalizați în discursul oficial rus se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, China, Franța și statele din Commonwealth-ul britanic, precum India, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Eforturile acestor țări au fost fundamentale, atât din punct de vedere militar, cât și economic și logistic, și merită să fie cunoscute în detaliu.

Statele Unite, de exemplu, au reprezentat o forță crucială în ambele mari teatre de operațiuni – Europa și Pacific. SUA au mobilizat aproximativ 16 milioane de militari în timpul războiului, au susținut enorm efortul logistic aliat prin programul Lend-Lease, care a livrat armament, vehicule și provizii critice inclusiv către Uniunea Sovietică, sprijin estimat la peste 11 miliarde de dolari în echivalentul vremii. Fără acest sprijin logistic, capacitatea sovieticilor de a rezista și contraataca pe frontul de Est ar fi fost semnificativ diminuată.

Al Doilea Război Mondial a fost nu doar o confruntare militară de proporții planetare, ci și un test suprem al capacității de cooperare dintre puteri cu regimuri politice radical diferite. Una dintre cele mai spectaculoase forme de colaborare a fost sprijinul masiv acordat de Statele Unite și Marea Britanie Uniunii Sovietice în lupta împotriva Germaniei naziste, în pofida divergențelor ideologice ireconciliabile. Astăzi, propaganda Kremlinului încearcă să șteargă sau să minimizeze contribuțiile cruciale ale aliaților occidentali în victoria din 1945, prezentând Uniunea Sovietică drept unică salvatoare a umanității. Realitatea istorică, însă, demontează acest mit. Lend-Lease a fost practic salvarea din Vest pentru frontul de Est

Cea mai importantă formă de sprijin a fost oferită în cadrul programului Lend-Lease, adoptat de Congresul SUA în martie 1941, cu scopul de a susține eforturile țărilor aflate în luptă împotriva Axei. După invadarea URSS de către Germania nazistă în iunie 1941, președintele Franklin D. Roosevelt a decis extinderea programului și pentru Moscova. Astfel, începând din noiembrie 1941, un colos logistic transcontinental a început să pompeze în URSS cantități uriașe de echipamente, materii prime, hrană și armament.

Până la sfârșitul războiului, Statele Unite au livrat Uniunii Sovietice, conform datelor oficiale ale Departamentului de Stat și ale istoricului Richard Overy, următoarele: 400.000 de camioane, esențiale pentru mobilitatea Armatei Roșii, care altfel se baza pe mijloace primitive de transport; 14.000 de avioane, majoritatea tip P-39 Airacobra și P-63 Kingcobra, folosite de piloții sovietici cu rezultate excelente în lupta aeriană împotriva Germaniei Naziste și a Japoniei; 8.000 de tancuri, printre care faimosul M4 Sherman, preferat de unele unități sovietice pentru fiabilitatea sa; 350.000 de tone de explozibili și muniție; 13 milioane de perechi de bocanci militari, într-o țară unde aprovizionarea cu îmbrăcăminte era o provocare colosală; 4,5 milioane de tone de alimente – inclusiv conserve de carne, făină, zahăr, cafea – care au hrănit populația civilă și trupele sovietice în cele mai grele momente ale războiului.

La acestea se adaugă materii prime industriale vitale: 300.000 tone de aluminiu, 2 milioane de tone de oțel, 2.000 de locomotive și 11.000 de vagoane de cale ferată, fără de care logistica URSS ar fi fost paralizată.

Asigurarea securității coridoarelor de aprovizionare și amenajarea căilor de transport au reprezentat un efort logistic și militar uriaș. Livrările au fost posibile prin trei rute majore:

-Calea Arctică, prin porturile Murmansk și Arhanghelsk – cea mai periculoasă, atacată frecvent de submarinele și aviația germană;

-Ruta persană, prin Iran, ocolind pericolele maritime, dar consumând timp și resurse suplimentare;

-Ruta Pacificului, prin Vladivostok, fiind relativ sigură, dar supusă restricțiilor impuse de Japonia înainte de 1945.

Transportul acestor resurse a presupus eforturi uriașe: convoaie navale protejate de Royal Navy și US Navy, ingineri americani care au construit drumuri și depozite în Iran și Siberia, riscuri permanente de sabotaj și atacuri naziste.

Marea Britanie, deși mai puțin capabilă decât SUA din punct de vedere industrial, a contribuit esențial în primele luni de război. Încă din 1941, premierul Winston Churchill a ordonat trimiterea de avioane Hawker Hurricane către URSS, participând și la primele convoaie arctice care au transportat material militar. Royal Air Force a instruit piloți sovietici, iar MI6 a oferit informații despre mișcările trupelor germane.

În plus, britanicii au livrat în Uniunea Sovietică stații de radar, vehicule blindate, tunuri antiaeriene și lubrifianți speciali, greu de produs în URSS. La nivel diplomatic, Churchill a susținut recunoașterea URSS ca partener esențial al coaliției antihitleriste, chiar și în fața opoziției interne.

În ciuda acestui sprijin colosal, URSS a prezentat public contribuția aliaților occidentali ca fiind marginală. Propaganda oficială a minimalizat sau chiar a ignorat ajutorul anglo-american, insistând asupra „eroismului poporului sovietic” ca unic factor decisiv în înfrângerea nazismului. Stalin însuși, deși a recunoscut în cerc restrâns utilitatea programului Lend-Lease – declarând în 1943 că „fără camioanele americane, nu am fi câștigat războiul” –, nu a permis includerea acestor afirmații în discursul public sau în istoriografia oficială.

După război, în contextul Războiului Rece, acest refuz de a recunoaște ajutorul occidental a devenit parte a unei narațiuni deliberate, în care URSS apărea ca singura forță salvatoare a Europei, iar Occidentul – un actor secundar sau chiar ipocrit. Istoria oficială a URSS nu a vorbit niciodată despre cele 17 milioane de tone de ajutoare americane, nici despre sacrificiul a mii de marinari britanici și americani care au murit în convoaiele arctice.

În ultimele decenii, cercetători occidentali și ruși au început să reevalueze rolul ajutorului anglo-american în victoria împotriva Axei. Documentele desecretizate, memoriile liderilor aliați și statisticile industriale arată că fără sprijinul logistic, tehnologic și alimentar al SUA și Marii Britanii, capacitatea URSS de a susține războiul pe Frontul de Est ar fi fost grav diminuată, dacă nu chiar compromisă.

Mai mult, acest ajutor a contribuit decisiv la scurtarea duratei războiului, salvând milioane de vieți și permițând deschiderea celui de-al doilea front în Europa, în iunie 1944.

La nivel global, Statele Unite au oferit prin Lend-Lease ajutoare în valoare de aproximativ 50,1 miliarde de dolari (valoare din timpul războiului), ceea ce ar echivala cu aproximativ 750 miliarde de dolari în prezent, ajustat pentru inflație. Beneficiarii principali au fost: Regatul Unit: 31,4 miliarde USD; Uniunea Sovietică: 11,3 miliarde USD; Franța liberă, China, alte țări aliate: restul sumei.

Astfel, URSS a fost al al doilea beneficiar ca volum total al ajutorului, depășind cu mult sprijinul oferit altor state europene.

Conform documentelor Departamentului Trezoreriei SUA și cercetărilor istoricilor precum David Glantz, Richard Overy și Mark Harrison, ajutorul acordat URSS prin Lend-Lease a inclus, printre altele, echipamente militare și industriale (aprox. 50% din total), inclusiv tancuri, tunuri autopropulsate, avioane de vânătoare și bombardament, camioane, jeepuri, motociclete, locomotive și vagoane. De asemenea au mai fost furnizate uzine mobile, mașini-unelte, echipamente pentru fabricile de muniție.

Materii prime strategice au reprezentat aproximativ 20-25%, inclusiv oțel, aluminiu, cauciuc sintetic, explozibili, cupru, zinc, benzină de aviație și lubrifianți. Produse alimentare și sanitare au reprezentat aproximativ15-20%, inclusiv  4,5 milioane de tone de alimente, inclusiv carne conservată, făină, zahăr, cafea, lapte praf, dar și medicamente (penicilină, sulfamide), echipamente chirurgicale, săpun, haine, bocanci, etc.

Pentru transport și infrastructură au fost alocate aproximativ 5-10%, inclusiv 2.000 de locomotive,  peste 11.000 de vagoane de cale ferată, peste 400.000 de camioane, care au devenit coloana vertebrală a logisticii sovietice.

Deși 11,3 miliarde USD poate părea, în termeni nominali, mai puțin decât suma oferită Marii Britanii, în cazul URSS acest ajutor a avut o valoare strategică mult mai mare. Uniunea Sovietică nu avea capacitatea industrială, transportul intern, nici resursele pentru a produce sau distribui în timp util volumele necesare pe un front de peste 2.000 de kilometri.

Mai multe surse sovietice, deși cenzurate oficial, recunosc indirect valoarea crucială a acestui ajutor. De exemplu, în memoriile sale, Viaceslav Molotov recunoaște că „fără ajutorul american, am fi fost într-o poziție imposibilă”. De asemenea, în 1943, Stalin i-a spus ambasadorului american Averell Harriman: „Războiul a fost câștigat cu arme americane, carne conservată americană și camioane americane.”

Dacă ajustăm suma de 11,3 miliarde USD din perioada 1941-1945 la valorile actuale, folosind inflația medie anuală a dolarului american, valoarea ajutorului acordat URSS se situează între 180 și 200 de miliarde de dolari în bani de astăzi. Această cifră reflectă doar costurile directe, nu și cheltuielile cu protejarea convoaielor maritime (zeci de nave scufundate și mii de morți), pierderile de echipamente pe drum (în special în ruta arctică), investițiile în rute terestre în Iran și Siberia, costurile de transport aerian și naval, riscurile diplomatice asumate de SUA față de Japonia înainte de 1945 (în cazul transporturilor prin Vladivostok)

Astfel, URSS a beneficiat de unul dintre cele mai mari ajutoare militare din istorie aproape gratuit, plătind doar o fracțiune a valorii reale – lucru ignorat complet de propaganda post-sovietică.

Sprijinul Statelor Unite și Marii Britanii pentru Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial a fost un act de solidaritate strategică, nu de simpatie ideologică. A fost o alianță de necesitate, în care interesele geopolitice au prevalat asupra suspiciunilor reciproce. Astăzi, când Rusia revendică monopolul asupra victoriei împotriva nazismului, ignorând contribuțiile esențiale ale aliaților occidentali, devine vital să readucem la lumină adevărul istoric: victoria din 1945 a fost un efort colectiv, în care Vestul a susținut decisiv capacitatea de rezistență și contraofensivă a Estului.

Marea Britanie a avut, la rândul său, un rol similar de crucial în tabăra Aliaților, coordonând rezistența inițială împotriva Axei în anii grei ai începutului de război și mobilizând resurse umane imense din imperiul său vast. Armata britanică a luptat pe multiple fronturi, din Africa de Nord până în Normandia, iar contribuția sa navală și aeriană, mai ales în Bătălia Atlanticului și Bătălia Angliei, a fost esențială pentru menținerea fluxului de aprovizionare și rezistența împotriva Germaniei naziste.

Franța, deși ocupată de naziști în 1940, a continuat să contribuie prin intermediul Forțelor Franceze Libere, care au participat activ la campaniile din Africa, Italia și apoi în Normandia și în eliberarea Franței propriu-zise. Pierderile franceze, atât militare cât și civile, au fost imense, ajungând la aproximativ jumătate de milion de oameni.

În Asia, contribuțiile și sacrificiile au fost și ele colosale. China, implicată în conflict încă din 1937, a pierdut în total aproximativ 20 de milioane de oameni, majoritatea civili, victime ale atrocităților comise de armata japoneză. Masacrul de la Nanking, în 1937, este un exemplu tragic, soldat cu moartea a aproximativ 300.000 de civili. De asemenea, fenomenul „comfort women” – femei din China, Coreea și alte țări asiatice transformate în sclave sexuale de trupele japoneze – reprezintă o altă dimensiune tragică, frecvent ignorată în retorica oficială rusă privind războiul.

India, colonie britanică în acea perioadă, a trimis peste două milioane de soldați în diverse teatre de război, de la Africa la Europa și Asia. În plus, populația civilă indiană a fost sever afectată de foametea din Bengal din 1943, care a provocat moartea a peste două milioane de oameni, fiind exacerbata de politicile coloniale și de război.

Canada și Australia au fost, la rândul lor, contribuitori esențiali. Canada a trimis peste un milion de soldați și a devenit unul dintre principalii furnizori industriali ai aliaților, producând cantități mari de avioane și nave. Trupele canadiene au participat activ la invaziile din Normandia și în campania de eliberare a Europei Occidentale. Australia, mobilizând aproximativ un milion de militari, a fost crucială în luptele din Pacific, contribuind decisiv la oprirea înaintării japoneze spre Australia și Noua Zeelandă.

După război, aceste state au contribuit semnificativ la eforturile de reconstrucție globală. Conferința de la San Francisco din 1945 a pus bazele Organizației Națiunilor Unite, iar Planul Marshall american și alianța NATO au avut drept scop principal prevenirea apariției unui alt conflict global și protejarea păcii.

Astăzi, Kremlinul preferă o versiune a istoriei care atribuie victoria exclusiv Uniunii Sovietice, excluzând astfel contribuțiile altor state, pentru a susține o narațiune propagandistică internă și externă. Discursurile recente ale lui Vladimir Putin de Ziua Victoriei insistă asupra ideii unei Rusii eroice și singulare, care continuă să lupte împotriva „fascismului” – termen folosit pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei și altor state în prezent.

În mod clar, utilizarea politică a zilei de 9 mai în Rusia contemporană reflectă o instrumentalizare a istoriei care ignoră sacrificiile și contribuțiile semnificative ale altor națiuni din întreaga lume. Acest demers nu doar distorsionează memoria istorică autentică, ci și amplifică tensiunile internaționale actuale, exploatând sentimentele naționaliste pentru scopuri politice contemporane. Este imperios necesar ca adevărurile complexe și tragice ale celui de-Al Doilea Război Mondial să fie recunoscute și onorate corect, depășind retorica simplificatoare și periculoasă propagată astăzi de Kremlin.

La rândul său, România a avut un rol complex în cel de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944, ținuturile românești au devenit un teatru activ de confruntare între trupele Wehrmachtului și cele româno-sovietice.

Participarea României la campania militară împotriva Germaniei naziste a fost una substanțială, mai ales în ultimele luni de război, când armata română a contribuit la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Potrivit datelor istorice oficiale, între 23 august 1944 și 9 mai 1945, peste 540.000 de soldați români au participat la operațiunile militare împotriva Germaniei naziste și a aliațiilor acesteia.

Pierderile umane au fost semnificative. Estimările indică peste 170.000 de victime române în campania din Vest: aproximativ 65.000 de morți, 120.000 de răniți și dispăruți. Aceste pierderi s-au înregistrat în operațiunile de eliberare a orașelor Arad, Cluj, Oradea, Budapesta, Bratislava și Viena, unde armata română a avut roluri-cheie în confruntările directe cu trupele germane.

Un episod notabil împreună cu sovieticii a fost participarea la Bătălia de la Budapesta (decembrie 1944 – februarie 1945), unde unități române și-au adus contribuția la cucerirea capitalei Ungariei. De asemenea, trupele române au intrat între primele într-un Viena devastată, alături de Armata Roșie, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului.

Este esențial de menționat că, deși armata română a luptat alături de sovietici, tratamentul primit ulterior din partea URSS a fost lipsit de recunoștință. România a fost considerată stat „învins”, iar pierderile umane și materiale suferite în campania anti-nazistă nu au fost recunoscute în mod echitabil la conferințele de pace postbelice. Dimpotrivă, România a fost supusă ocupației sovietice, a fost obligată la plata unor despăgubiri de război și a suferit pierderi teritoriale importante.

Memoria acestor sacrificii este adesea marginalizată în discursul istoric oficial, fie din motive ideologice în perioada comunistă, fie din cauza dominării narațiunii sovietice despre victoria în război. Totuși, realitatea este că soldații români au contribuit substanțial la înfrângerea Germaniei naziste, iar pierderile umane suferite de România în această etapă finală a războiului ar trebui recunoscute și onorate ca atare.

Un caz contrastant este cel al Italiei, care, deși a fost parte a Axei și aliată fidelă a Germaniei naziste până în 1943, a fost tratată mai favorabil după ce a trecut de partea Aliaților. După înlăturarea lui Mussolini și semnarea armistițiului cu Aliații la 8 septembrie 1943, Italia a devenit cobeligerantă și a luptat alături de forțele anglo-americane împotriva Germaniei, inclusiv pe propriul teritoriu. Contribuțiile militare ale Italiei în această nouă etapă au fost simbolice în raport cu amploarea războiului, însă statutul său diplomatic a fost recalibrat. Italia a fost recunoscută oficial drept membru fondator al ONU și, deși a plătit despăgubiri, a beneficiat de un tratament mult mai favorabil în comparație cu România, care avusese un aport militar direct, semnificativ și cu pierderi mari în războiul contra Germaniei.

Un alt exemplu relevant este Finlanda. Deși aliată cu Germania începând cu 1941, în contextul Războiului de Continuare împotriva URSS, după ce Războiul de Iarnă, când Moscova a atacat samavolnic Finlanda. În septembrie 1944, Finlanda a semnat un armistițiu cu URSS și a declarat război Germaniei, participând militar la alungarea trupelor germane din nordul țării. Chiar și așa, tratamentul de după război a fost dur: a fost obligată la despăgubiri de război consistente și a pierdut teritorii, în special Karelia. Finlanda nu a fost considerată parte a Națiunilor Unite imediat după război, dar a reușit să își păstreze independența și să evite o sovietizare completă.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România a traversat un drum complex în asumarea greșelilor trecutului. Această recunoaștere nu s-a produs brusc, ci a rezultat dintr-un proces evolutiv, prin maturizarea discursului democratic intern post-1989.

Președinții post-2004 – Traian Băsescu, Klaus Iohannis – au continuat linia asumării politice, susținând public lecțiile istoriei și condamnarea antisemitismului.

România este unul dintre puținele state care a reușit să articuleze un discurs oficial clar de recunoaștere a greșelilor din al Doilea Război Mondial, atât prin măsuri legislative, cât și prin inițiative educaționale și diplomatice. Procesul nu este complet, dar este ireversibil. Recunoașterea crimelor, asumarea responsabilității și cultivarea memoriei sunt pilonii pe care România și-a reconstruit identitatea democratică post-comunistă, arătând că doar prin adevăr se poate construi reconcilierea cu trecutul.