Ei bine, în războiul cu spectru larg – full spectrum warfare – desfășurat de Rusia în Ucraina și împotriva democrațiilor și a Europei, Războiul și Pacea nu mai sunt antagonice, iar integrarea planurilor face ca negocierile să devină instrument de război și câștiguri la masa verde care nu trebuie să altereze obiectivele inițiale, ci doar să multiplice instrumentele de obținere a obiectivelor maximale și să dobândească, în același timp, consacrarea și recunoașterea victoriilor. Orice acord pe condițiile puse de Rusia pregătește și deschide calea largă unei viitoare ofensive, obiectivul fiind victoria totală și controlul asupra Ucrainei, concomitent cu împingerea apărării aliate dincolo de Centrul Europei. O tactică pe care Occidentul nu știe să o contracareze, nu este obișnuită cu logica ei și asta îl face, deopotrivă, să rateze să valorifice vulnerabilități importante ale Rusiei pentru a obține presiunea necesară pentru ca Kremlinul și Putin să se așeze serios la masa de negocieri.
Strategia Moscovei: câștiguri pe termen lung din orice negociere de pace
Rusia nu are astăzi nici un interes să încheie războiul sau să înceteze focul. Și asta pur și simplu pentru că ar crea o problemă majoră pentru Putin și echipa septuagenară din jurul său, care ar trebui să deconteze costurile războiului, ale izolării și lipsei de perspective, pierderile enorme și distrugerea unor generații ale statului său și națiunii ruse. De altfel, Vladimir Putin a fost explicit și direct în vizita sa în Kârgâzstan, la 27 noiembrie, când a spus că Rusia va merge înainte și-și va atinge toate obiectivele, chiar cu prețul vieții și ultimului ucrainean, și că nu se va opri din război. Desigur, nu a făcut referire și la câți ruși vor trebui să moară pentru un asemenea deziderat. Totuși abordarea este duală și integrată pentru că gândirea Kremlinului este de ce să nu câștigăm la masa verde ceea ce ar fi costisitor și de durată de câștigat prin război.
Pacea și Războiul devin, astfel, monede și instrumente complementare ale aceluiași obiectiv, acela de îngenunchere a Ucrainei, ocupare, distrugere și control total, capitulare și forțare a Europei și a NATO să respecte obiectivele maximale ale Rusiei care vizează inclusiv securitatea în Europa, cu perspectiva de a impinge NATO înapoi la situația din 1997, după extindere – recunoscând doar reunificarea Germaniei în NATO – și cu introducerea dreptului de veto al Rusiei pe orice chestiune de securitate în Europa. Peste toate, Rusia mai are un avantaj: nu se grăbește, nu are nevoie să livreze o pace interimară foarte repede, așa cum și-o dorește America lui Trump. În schimb are intenția să rescrie toate regulile dreptului internațional și să creeze dacă nu premiere, cu certitudine singularități și să contureze postura excepționalistă a Rusiei în spațiul post- sovietic și fostul său Imperiu Exterior. Pe care l-a pierdut când era slabă, împotriva vrerii sale, în cea mai mare catastrofă a secolului 20, cum a spus-o și repetat-o Putin.
De aceea liderul de la Kremlin consideră că nu are nici un motiv să ofere concesii. Desigur, sancțiunile dor, iar cele asupra Lukoil și Gazprom au fost neașteptate și teribile. La fel când s-a conturat perspectiva livrării de rachete Tomahawk Ucrainei. Dar aici Rusia a învățat lecția: mimează revenirea la masa negocierilor și acceptă orice cedări extrage SUA de la Ucraina, care sunt precedente și vor fi incluse oricum într-un acord final de pace, iar livrarea cu care amenința Casa Albă dispare. Indiferent de cum evoluează lucrurile, SUA ajută Rusia să marcheze puncte și recunoașteri pe care altfel le-ar obține cu greu și ar costa-o. De aici și combinația de acțiuni militare, război informațional cu scopul de a transmite că oricum câștigă războiul și presiune diplomatică fără a se clinti, în fapt, de la pozițiile maximaliste sau acceptând, la limită, condiții care să-i permită oricând să revină și să le atingă. Pentru că orice acord de pace în condițiile Rusiei înseamnă un cadru pentru reluarea confruntării, creând un context de securitate mai puțin predictibil și mai deschis spre acceptarea presiunilor ulterioare ale Rusiei, diplomatice sau militare, deopotrivă.
După suita de reuniuni diplomatice care au urmat ultimatumului Trump până de Thanksgiving, relativizat ulterior, un plan în 28 de puncte scris de Moscova dar neasumat măcar formal a ajuns în presa din SUA și a făcut obiectul negocierilor Dmitriev-Witkoff, cu nuanțări ale lui Yermak, trimisul președintelui ucrainean pentru preluarea documentului - dar care a subliniat că nu are nici un mandat, doar că a subliniat ce era inacceptabil la Kiev. Același plan a trecut prin negocierile de la Geneva, ajungând în 22 de puncte, din care trei, cele mai importante, au fost lăsate pentru întâlnirea Președinților, celelalte 19 fiind clasificate, după adoptarea lor într-o anumită formă la reuniunea americano-ucraineană cu aport european de la Geneva(Au participat consilierii pe Securitate națională ai E3, Franța, Germania, Marea Britanie).
Donald Trump a refuzat întâlnirea cu Zelenski până când planul nu e gata, așa încât negocierea pe cele trei puncte rămase, cele cruciale, au revenit dimensiunii politico-tehnice inferioare. Marco Rubio a condus echipa americană la negocierile din Florida cu ucrainenii conduși de Rustem Umerov, consilierul pentru Securitate Națională care a luat locul în fruntea comisiei ucrainene de negociere lui Yermak - cel care a demisionat în urma scandalului de corupție. Cele trei puncte discutate la reuniunea americano-ucraineană, care prefațează vizita lui Witkoff la Putin, sunt exact cele trei linii roșii ale Ucrainei: concesiile teritoriale, limitarea forțelor armate ucrainene și perspectiva Ucrainei de a deveni membru NATO. Discuțiile directe au vizat relativizarea, ocolirea, înlocuirea acestor deziderate ucrainene cu formule acceptabile Rusiei. Dar Statele Unite au greșit deja din start, acceptând ocolirea instituțiilor statului – inclusiv Departamentul de Stat și Consiliul Național De Securitate ale lui Rubio – pentru trimisul special venit din business al Președintelui, așa încât a acceptat să negocieze pe baza unei matrice de gândire și a acceptat punctul de plecare impus de Moscova după gustul său.
Foamea vine mâncând, spune un proverb românesc, dar în cazul lui Putin, ambiția de a redesena arhitectura de securitate a Europei și de a recâștiga ce a pierdut după prăbușirea Uniunii Sovietice nu au apărut odată cu lansarea agresiunii din Ucraina, ci au devenit parte a efortului de negociere pentru Ucraina: nu numai că Putin dorește recunoașterea formală și oficială a raptului teritorial, dar își dorește și veto asupra securității europene, promițând, în schimb, că nu va ataca statele vecine, cel puțin militar, pentru că hibrid sunt sub atac dinaintea declanșării războiului de agresiune asupra Ucrainei, în 24 februarie 2022. Revizionismul și neo-imperialismul rus sunt prezente fără nici o nuanță în toată gândirea rusă și nivelul de ambiție al său, așa cum e reflectat în propunerea originară de plan de pace, de unde dorința privind recunoașterea sferei de influență exclusivă a sa, inversarea extinderii NATO și rolul subordonat, cu suveranitate limitată, rezervat Ucrainei. Putin a spus deja că nu poate semna cu Zelenski sau urmașii săi până cînd la Kiev nu vine un lider pro-rus(formal un lider care să respecte angajamentele anterioare și să nu fie din familia naziștilor și banderoviților)
Putin nu are nici un motiv să oprească războiul: din contra, ar crește amenințarea față de regim
Deci în Ucraina, principalul obiectiv de război rămâne eliminarea suveranității externe a Ucrainei și, cum e posibil, să restrângă autonomia internă a Kievului. De aici un război de uzură prelungit care, în calculele rușilor, nu poate să se termine decât cu victoria lor și capitularea adversarului. Kremlinul este convins că poate atinge obiectivele strategice pe care militară, astfel că orice acord nu trebuie decât să formalizeze aceste câștiguri sau să le faciliteze, în abordarea duală integrată Pace-Război. Iar războiul trebuie să fie unul de extenuare al Ucrainei și al susținerii occidentale, acolo unde America lui Trump s-a dovedit veriga slabă și consimțătoare să oprească sprijinul cu arme și resurse financiare. Scandalul de corupție de la Kiev a venit mănușă pentru propaganda rusă, care are și motivul pentru propaganda sa: voi plătiți și ei se îmbogățesc pe seama voastră.
În ciuda pierderilor semnificative, Rusia cultivă în continuare, la nivel public intern și extern, încrederea privind inevitabilitatea victoriei sale, deși are în față o armată ucraineană încă capabilă, chiar dacă suferă de lipsa personalului și furnituri insuficiente de arme. Efortul lui Putin e dublu și vizează extenuarea Ucrainei de resurse și adâncirea diviziunilor în coaliția occidentală, în primul rând pe linie transatlantică. Rezultatul militar e indecis, dar Putin nu se grăbește să negocieze chiar dacă se arată deschis să aibă validați parametrii avantajoși ai unui viitor potențial acord, recunoscut internațional, cu precădere vizând formalizarea câștigurilor sale teritoriale și a ambiției anexării regiunilor vizate la lansarea acestei faze a războiului.
Apartenența Ucrainei la UE nu e o amenințarea critică la adresa Moscovei iar garanțiile de securitate, oricât ar fi de apropiate celor din articolul 5 al NATO, sunt acceptabile în măsura în care nu pot fi implementate în cazul reluării confruntărilor și escaladării, făcută pe orice motiv va găsi potrivit atunci. Pentru că nici SUA, nici statele europene nu vor lupta cu Rusia pentru Ucraina, consideră Putin. De aceea obiectivul imediat al Rusiei în negocieri este renunțarea formală și juridică a Ucrainei la teritoriile considerate rusești, confirmând câștigurile militare ale Rusiei și declanșând o criză politică internă majoră la Kiev, împreună cu o criză de legitimitate a oricărei conduceri ucrainene care ar accepta așa ceva. Destabilizarea internă a Ucrainei va avea drept consecință slăbirea militară și politică, permițând Rusiei să aibă condițiile lansării unei noi ofensive și forțând Kievul să considere că nu merită rezistența. Controlul teritoriilor ocupate și impunerea suveranității limitate Ucrainei sunt un bun început al campaniei pe care Rusia o vede purtată pe termen lung, spre Vest.
Așa se explică de ce Rusia a stat relaxată și a continuat ofensiva, oferind doar variante maximaliste de poziții proprii. Înregistrările discuțiilor Dmitriev Witkoff și Dmitriev Yushakov arată clar acest lucru și fuga de a asuma măcar fie și planul în 28 de puncte originar. Avantajul structural creat de Rusia prin plecarea la negociere de la planul său oferă prea mult spațiu de influență Kremlinului. Nici negocierile nu sunt serioase cât timp nu există o amenințare credibilă la adresa sa în cazul continuării războiului. A pune suficientă presiune pe Rusia și a negocia serios presupune menținerea constrângerilor pe o singură țintă, cea puternică și agresoare, nicidecum strivirea părții mai slabe și dependente, Ucraina. Doar întărirea sancțiunilor, alături de Europa, un flux constant de arme și poate, escaladarea prin livrarea de rachete Tomahawk, cu posibilitatea găsirii altui obiect de armament relevant ca amenințare credibilă pentru un posibil viitor transfer, dacă Rusia nu se mișcă, trebuie dublată de semnalul clar al faptului că America nu dorește să se retragă din Europa. Altfel Moscova nu se va mișca real, serios și cu perspective de pace în negocieri.
Tot spațiul informațional rus subliniază că Kremlinul va respinge orice formulă de încetare a focului și orice revenire a planului în 28 de puncte, fără a respinge, însă, avantajele pe care deja le va fi câștigat din această negociere, considerându-l un fapt dobândit. După ce la 27 noiembrie Putin a subliniat că va atinge toate obiectivele pe cale militară, acțiunea diplomatică este determinată doar de recunoașterea câștigurilor și de noi perspective de avansuri cu mai puține pierderi pe teren. Altfel eforturile de încetare a focului ale lui Trump nu ajută direct Rusia, pentru că Putin se teme de revenirea și perspectiva reintegrării veteranilor din război și își dorește, ba mai mult, are nevoie în continuare de război. Demobilizarea nu este o opțiune, nici revenirea militarilor înarmați în Rusia, înapoi. Apoi o încetare a focului fără a recupera zonele anexate ilegal din Kerson și Zaporoje e inacceptabilă pentru Putin. Ca să nu vorbim despre faptul că iluzoriile amenințări ale Ucrainei la adresa teritoriilor ocupate sunt o motivație foarte bună pentru reluarea agresiunii, odată ce garanțiile de securitate nu sunt serioase și puternice.
Precedente și efectele secundare ale grabei Americii lui Trump de a încheia pacea
Deci Rusia nu va achiesa niciodată la nici un document sau mecanism care ar recunoaște formal că este stat agresor și ar permite Statelor Unite să sancționeze sau să pedepsească Rusia pentru încălcarea condițiilor de pace. De aceea astăzi Rusia nu ia în serios planul de pace, nici nu se așteaptă ca planul să funcționeze. Medierea americană e bună doar pentru recunoașterea câștigurilor sale teritoriale, pentru că în final Rusia își dorește să obțină și să anunțe victoria militară, pe teren, împotriva Ucrainei, nicidecum o formă de compromis. De aici și abordarea sa duală, cu exigența ca Ucraina să-i cedeze urgent, fără luptă, teritoriul anexat ilegal prin constituție, pentru a nu continua războiul, în fapt o formă de a sublinia că nu dorește să se oprească.
Rusia își dorește însă, chiar mai mult prin acest document și prin negocierile de pace în curs: să creeze un precedent pentru recunoașterea modificării prin forță a frontierelor în Europa, respectiv o respingere de facto și o consacrare de jure a decesului principiilor de la Helsinki, ale CSCE/OSCE, respectiv nevoia constituirii unei noi forme de organizație de securitate în Europa pe noi baze, în care Rusia să dețină dreptul de veto absolut pe orice temă de apărare și securitate în Europa și să-și impună regulile, fie pe baza unei nevoi de zonă tampon, vezi Estul și Centrul Europei, fie pe baza acceptării directe a sferelor de influență, cu exclusivitatea sa pe spațiul post-sovietic și o suprapunere de sfere de influență în centrul și estul european cu America de departe, peste Atlantic.
Desigur, o asemenea perspectivă ar introduce alerta pentru statele Europei Centrale și de Est – și ar trebui ca această alertă să fie deja lansată. Crește amenințarea directă rusă la adresa Europei de Est odată cu eventuala pace din Ucraina, care nu e nicidecum eliminată de promisiunile ruse că nu va ataca vecinii noi din spațiul european, o promisiune care chiar cuantificată, nu poate fi luată în considerație în vreun fel. Din contra, necesitatea militarizării pentru întărirea și credibilizarea apărării și descurajării flancului estic al NATO devine imperios necesară pentru a îndigui Rusia. Perspectiva ar viza și clarificarea rolului Americii pe continent, în apărarea și securitatea sa, concomitent cu întărirea propriilor apărări și creșterea bugetelor militare, cu perspectiva unor diviziuni importante la nivel european și transatlantic.
De asemenea, crește riscul major al unei Mari Rupturi transatlantice, în condițiile unei reafirmări a izolaționismului american sau a unei ignorări a amenințărilor venite asupra Europei, unei relansări a afacerilor cu Rusia lui Putin sau o formulă tranzacționistă majoră pe seama Europei sau în Europa însăși. Divizarea Europei prin efort comun ruso-american este un alt obiectiv care, dacă s-ar preciza, ar putea declanșa Marea Ruptură. Slăbirea sistemului transatlantic în care America joacă rolul central poate genera, de asemenea, reacții majore, comparabile cu beneficiile din reluarea afacerilor și finanțarea posturii militare a Rusiei, pe această cale, în detrimentul aliaților europeni.
În plus, slăbirea regulilor sistemului internațional prin legitimarea modificării frontierelor prin forță, pentru că Rusia are toate cărțile, cum ar spune Donald Trump, ar afecta toate regimurile încă supraviețuitoare de neproliferare nucleară și control al armamentelor și ar întări o realitate de revenire la echilibrul de putere și utilizarea forței pe scară largă. Sistemul internațional se mișcă deja într-o zonă de creștere a instabilității și fragmentare majoră, lovit din toate părțile în principal de actorii majori care tolerează sau utilizează Rusia și acțiunile sale în Ucraina, inclusiv de tipul noului acord de pace pentru a revizui situația curentă și a reintroduce politica de putere și politica de Mare Putere în prim plan. Care vine cu riscurile iminente ale unor noi crize și conflicte, firește.
Acesta este contextual în care Steve Witkoff, trimisul special al Președintelui american Donald Trump, merge la Moscova. Un emisar complet decredibilizat prin gesturile sale și calificat în plenul Congresului drept trădător.
