Alexandru Tănase // Interfrontul și restaurația rusească

În acest context istoric tensionat, alegerile din septembrie nu mai sunt un simplu exercițiu democratic de formare a puterii de stat pentru o nouă cadență parlamentară. Ele reprezintă, în fapt, un nou episod al aceluiași conflict nerezolvat, camuflat astăzi sub vocabularul moderat al geopoliticii, dar cu rădăcini adânci în anii ’90, când INTERFRONT-ul creat de KGB-ul sovietic torpila sistematic orice formă de emancipare națională, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.

INTERFRONT-ul n-a dispărut odată cu decesul URSS. El și-a schimbat doar masca, fiind resuscitat electoral de fiecare dată când Republica Moldova a încercat să se desprindă de orbita Moscovei. A fost reambalat, reciclând aceleași idei toxice — doar mai bine cosmetizate, în discursuri despre „neutralitate”, „echilibru” și „suveranism”.

Indiferent de forma sub care revine, INTERFRONT-ul ascunde aceeași agendă: obediența față de Moscova. Fie că se numește „Respect Moldova”, „Alternativa”, PCRM, PSRM sau holdingul politico-mediatic Șor — sub toate aceste denumiri sunt camuflate proiecte ideologice revanșarde, cu un scop comun: restaurația rusească.

Primul atentat la valorile fundamentale ale independenței s-a produs în 1994, când succesorii morali și politici ai INTERFRONT-ului de atunci — agrarienii și socialiștii — au curmat din fașă elanul pro-european și au ancorat Moldova în Comunitatea Statelor Independente, un soi de „URSS 2.0”. Prin această diversiune, Republica Moldova a fost readusă simbolic și instituțional într-un mecanism post-sovietic toxic, construit pentru control, izolare și perpetuarea dependenței de Moscova. Sub lozinci precum „neutralitate” și „suveranitate”, s-a revenit, de fapt, la statutul unui stat total subordonat intereselor rusești.

Apoi a urmat istoricul vot din 2001 — când același INTERFRONT, de această dată în straie roșii și sub sigla PCRM, a declanșat o veritabilă restaurație a mentalității sovietice, disimulată sub flamura unei așa-zise „suveranități moldovenești”. O suveranitate invocată obsesiv nu împotriva celor care ne-au ținut sub ocupație timp de peste 40 de ani, ci împotriva României și a Occidentului — exact așa cum își dorea Moscova: o Moldovă „independentă”, dar perfect aliniată intereselor Kremlinului.

N-a trecut nici o lună de la instalarea regimului Voronin, că deja se contura direcția: pe 19 aprilie 2001, prin Hotărârea Guvernului nr. 77, Republica Moldova era împinsă cu brațele deschise în așa-numita „integrare eurasiatică”, alături de Belarus, Kazahstan și Kârgâzstan — o construcție croită pe măsura viselor neo-imperiale ale Kremlinului.

În 2003, doar intervenția directă a partenerilor americani a salvat Republica Moldova de o prăbușire totală a independenței și de transformarea ei într-un protectorat rusesc oficial. Dacă Washingtonul nu ar fi pus presiune pe Vladimir Voronin, acesta ar fi semnat Memorandumul Kozak — un nou pact Molotov–Ribbentrop în variantă post-sovietică, care ar fi pus capăt suveranității naționale, înlocuind-o cu o federație controlată militar și politic de Moscova.

Pentru cei tentați să-l glorifice astăzi pe Voronin pentru refuzul de a semna această diversiune, trebuie spus clar: documentul fusese deja parafat de el, iar singurul motiv pentru care nu a mers până la capăt a fost frica de a nu fi debarcat de la putere. Nu conștiința, ci instinctul de conservare l-a oprit.

În timp ce statele baltice își croiau drumul către Uniunea Europeană și NATO, regimul Voronin-Tkaciuk închidea porțile Moldovei către Europa și o ținea captivă într-o stagnare istorică, sub tutela geopolitică a Rusiei. A fost aproape un deceniu pierdut — nu doar economic, politic, ci mai ales identitar. În locul unei perspective europene, ni s-a oferit o versiune locală de neo-sovietism, cu manuale rescrise, limbă falsificată și istorie trunchiată în spiritul valorilor Școli Antropologice Superioare.

Fostul milițian sovietic Vladimir Voronin nu a acționat niciodată de unul singur. În spatele deciziilor sale s-a aflat constant o figură-cheie cu viziuni profund rusofile: Mark Tkaciuk — eminența cenușie a regimului, arhitectul din umbră și autorul cele mai ticăloase diversiuni anti-românești din istoria recentă a Republicii Moldova.

Tkaciuk, fondatorul defunctei „Școli Antropologice Superioare” — o instituție paravan, care a funcționat în realitate ca o pepinieră de șovini, filo-sovietici și agenți de influență rusă — și-a clădit întreaga carieră pe diversiuni de delegitimare identitară românească, menite să submineze chiar temelia fondatoare a statului.

Ei au fost cei care au inspirat eliminarea manualului de „Istorie a Românilor”, pe care l-au descris batjocoritor drept o „variantă de export a istoriei Cambodgiei din epoca Pol Pot”, înlocuindu-l cu un surogat ideologic intitulat „Istorie Integrată”. Tkaciuk a fost ideologul unuia dintre cele mai toxice documente de politică oficială — Concepția politicii naționale, adoptată de parlamentul comunist, prin care românii — majoritatea constituantă a populației — erau clasificați drept „minoritate națională”, alături de belaruși și țigani (rromi).

Tkaciuk a fost autorul diversiunii prin care comuniștii au „confiscat” discursul pro-european al opoziției democratice. Nu pentru a apropia Republica Moldova de Uniunea Europeană, ci pentru a manipula electoratul cu promisiuni iluzorii de integrare, în timp ce, în realitate, mențineau țara ferm ancorată în sfera de influență a Federației Ruse. Tot el a fost arhitectul unei stări de confuzie strategică: o realitate în care Europa era invocată, dar privită cu suspiciune; în care românismul era sistematic eliminat, iar parcursul european era desenat pe hârtie, dar sabotat metodic în faptă.

Tkaciuk este și autorul uneia dintre cele mai perverse mistificări geopolitice promovate în Republica Moldova: ideea că Rusia ar fi un „partener strategic”. În timp ce trupele rusești ocupau raioanele din stânga Nistrului, acest așa-zis „parteneriat strategic” devenea o mantră geopolitică a regimului Voronin — o formă de obediență față de Moscova, abil camuflată sub masca pragmatismului.

Tot el este cel care a inspirat decizia lui Vladimir Voronin să reboteze Ziua Independenței în „Ziua Republicii”. Cuvântul independență îl incomoda — era prea clar, prea direct, prea greu de mistificat. Era un termen care ridica inevitabil întrebarea esențială: independență față de cine?

Disprețul manifestat de Mark Tkaciuk, ZurabTodua & Co față de populația majoritară nu este doar o sfidare de bun-simț, ci un gest politic asumat: etalarea unei superiorități coloniale inversate, în care cunoașterea limbii majorității este percepută ca o degradare socială și intelectuală.

În peste treizeci de ani de independență, acești „intelectuali rusofoni” ai Balcanilor de Est au refuzat ostentativ să învețe limba oficială a statului. Pentru ei, moldovenii sunt „aborigeni” care trebuie să te asculte și nu căruia îi vorbești. O masă pasivă, utilă doar la vot, dar nedemnă de respect. O masă inertă, de „țărănoi împuțiți”, — niște oi, care trebuie bătute, mulse și tunse.

Astăzi, foștii antropologi— Mark Tkaciuk, ZurabTodua & Co — au îmbrăcat, peste „budyonovka sovietică”, chipiul de „pro-europeni”, încercând să reintre în Parlament fără bilet, ca niște căpușe politice, agățate de spatele primarului Ion (sau Ivan) Ceban.

Sunt conștient că unii vor citi aceste rânduri și îmi vor riposta cu aer grav: „Dar integrarea europeană a început sub comuniști”. Că sub Voronin s-au semnat acorduri și s-au construit „punți strategice” cu Bruxelles-ul. Pentru cei care simt nevoia unei reîmprospătări a memoriei în privința orientării reale a regimului comunist, le reamintesc declarația emblematică a președintelui Voronin: „Misiunea Republicii Moldova este să apere Brianskul de tancurile NATO.”

Această frază nu e o simplă scăpare. Ea redă exact logica proiectului geopolitic asumat de Voronin & Tkaciuk: Moldova nu era gândită ca parte a Europei, ci ca avanpost-tampon, o zonă de frână în calea expansiunii valorilor occidentale.

În 2009, cu doar două zile înainte de Summitul de la Praga, unde urma să fie lansat oficial Parteneriatul Estic, „pro-europeanul” Vladimir Voronin declara că această inițiativă reprezintă o veritabilă „încercuire a Rusiei”. În loc să vadă în Parteneriatul Estic o oportunitate istorică de modernizare și apropiere de Uniunea Europeană, regimul de la Chișinău l-a denunțat ca pe o amenințare la adresa „fratelui mai mare” din Est.

În perioada când Moldova era guvernata de Voronin și Tkaciuk, relațiile cu România au atins cote glaciare. Sub regimul comunist, Chișinăul a promovat o politică deliberată de deteriorare a legăturilor dintre cele două state românești. În locul dialogului, s-au preferat acuze de „amestec în treburile interne”; în locul cooperării — gesturi ostile fără precedent. A urmat declararea persona non grata a diplomaților români, retragerea ambasadorului moldovean de la București, iar apogeul a fost atins prin expulzarea ambasadorului Filip Teodorescu, șeful Misiunii diplomatice române la Chișinău.

Această politică a reflectat viziunea unui regim care vedea în România nu un aliat natural și o punte spre Europa, ci un dușman ideologic — periculos prin simplul fapt că amintea constant cine suntem și unde ne este locul.

Discursul pro-european al regimului Voronin era de fațadă, folosit pentru a mima deschiderea spre Vest în fața comunității internaționale, în timp ce orientarea reală a politicii externe rămânea aliniată fidel intereselor Federației Ruse.

Adevărata moștenire a epocii Voronin–Tkaciuk a fost o Moldovă izolată, depopulată fracturată identitar, prinsă între mimarea europenismului și obediența față de Moscova. Iar cei care au orchestrat această farsă geopolitică — cei care au rescris manualele, au redefinit suveranitatea ca obediență și au transformat România în „inamicul intern” — nu au dispărut. Sunt încă activi și încearcă să revină la putere. INTERFRONT-ul se regrupează pentru a prelua controlul asupra statului în alegerile din 2025 — sub alte sigle, cu alte slogane, dar cu aceleași persoane și reflexe.

De la Vladimir Voronin la Igor Dodon, de la Zinaida Greceanîi la Ion (sau Ivan) Ceban, de la Mark Tkaciuk la Marian Lupu, de la Vasile Tarlev la Iurie Muntean, Oleg Reidman, Grigore Petrenco, Irina Vlach și Zurab Todua — toți acești actori politici sunt produsul aceluiași sistem de valori și reflexe sovietice. Astăzi, unii se prezintă drept „pragmatici”, alții ca „moderați”, „vizionari” sau „tehnocrați”. Dar toți au un numitor comun: fidelitatea față de o viziune geopolitică în care Moldova rămâne ferm ancorată în orbita Kremlinului.

La 28 septembrie, vorba marelui Eminescu, „spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi” va încerca din nou „să ajung-a fi stăpână și pe țară, și pe noi”. Unii sub flamura „neutralității strategice”, alții sub lozinca „integrării echilibrate” — dar toți urmărind același obiectiv: restaurația. Nu una simbolică, ci una reală, agresivă, pro-rusească. Ei nu vor doar să guverneze. Ei vor să ne țină definitiv blocați într-o orbită post-sovietică — alimentată cu frică, minciună și dependență.

Antologica replică a lui Igor Dodon — „НАШИ РЯДОМ” — este, în esență, o declarație de vasalitate geopolitică în stil fanariot. O formulare cinică, ce rezumă perfect logica întregului proiect: „Noi le oferim rușilor puterea, iar ei ne lasă să furăm în liniște”.

În actualul context politic, blocul „Alternativa” este, probabil, cea mai periculoasă diversiune a coloanei a cincea — tocmai pentru că se ascunde sub o mască de echilibru și competență. „Alternativa” este o perversiune care, formal, „nu este cu Rusia”, dar nici cu PAS sau cu valorile pro-occidentale. Un proiect care promite europenism la nivel de ambalaj — pentru a atrage voturile alegătorilor moderați, dezamăgiți de gafele comise de actuala guvernare, și a le redirecționa, în realitate, către o viitoare majoritate de inspirație pro-Kremlin. Această construcție este o veritabilă „спецоперация”: un vehicul conceput special pentru a colecta voturile moldovenilor dezamăgiți de PAS, cu viziuni în fond pro-europene, pentru a le livra mai apoi în „pușculița” restaurației rusești.

Cacialmaua este următoarea: chișinăuienii, „fericiți” că li s-au reparat trotuarele și s-au schimbat becurile de pe străzi, îi vor acorda de facto, un vot de încredere lui Ion (sau Ivan) Ceban, iar acesta, la rândul său, va deschide larg ușile Parlamentului pentru Mark Tkaciuk, Zurab Todua, Iurie Muntean & Co. După ce-și va fi îndeplinit misiunea, același Ion (sau Ivan) Ceban va anunța, cu bine-cunoscuta seninătate, că „rămâne în slujba Chișinăului” și va reveni la Primărie, lăsând în legislativ acest grup de interfrontiști care, în mod normal, n-ar fi avut nicio șansă să acceadă în politica mare pe cont propriu.

Istoria uneori se repetă schimbându-și costumele. Tocmai de aceea, alegerile din 2025 sunt o piatră de hotar: nu doar pentru orientarea geopolitică a țării, ci pentru capacitatea noastră de a recunoaște noile forme ale vechii manipulări.

În alegerile din septembrie, riscăm să fim înfrânți de propria noastră neatenție și nu de forța dușmanului. Dacă nu învățăm să recunoaștem actorii vechi în roluri noi, riscăm să ne construim, zâmbind, propriul rug funerar.

Nu tot ce promite „echilibru” este cu adevărat moderat. Nu tot ce invocă „Europa” este sincer pro-european. Și, mai ales: nu tot ce pare nou este diferit în esență.

Astăzi, mai mult ca niciodată, trebuie să privim dincolo de afișe și de promisiuni. Ceea ce ni se oferă drept „alternativă” poate fi, în realitate, doar o nouă mască a aceluiași proiect imperial.

O nouă metamorfoză a vechiului INTERFRONT.