Iulian Chifu // Turcia gata să scape de terorism. Lecțiile IRA și experiența PKK
Turcia a făcut un pas mare în direcția încheierii insurgenței kurde din țară și a acțiunilor teroriste pe această direcție odată cu Congresul PKK din munții Kandril de săptămâna trecută, care s-a soldat cu decizia desființării mișcării și a predării armelor după ce, la 40 de ani de insurgență, și-ar fi atins obiectivele de a aduce în prim plan chestiunea kurdă și poate continua apărarea drepturilor kurzilor prin metode politice.
Gestul este similar cu acțiunea IRA care, după încheierea acordurilor cu Guvernul britanic, la 10 aprilie 1998, s-a autodesființat. În același timp, din 1997, s-a trezit cu o fracțiune, Adevărata IRA, care s-a opus negocierilor și acordurilor de pace și a încercat să continue insurgența, dar s-a disipat în irelevanță la scurt timp, odată cu promovarea în prim plan a Sinn Fein, Partidul nord-irlandez al catolicilor, la guvernare în cea mai mare perioadă a timpului în Irlanda de Nord de la crearea Adunării Irlandei de Nord, parlamentul provinciei. Lecțiile învățate de Marea Britanie din absorbția și dezarmarea IRA pot fi extrem de importante pentru Ankara de astăzi.
Congresul kurzilor și deciziile cruciale după 4 decenii
PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație reprezentativă a kurzilor și a insurgenței kurde din Turcia, cu ramificații în Irak și Siria, a anunțat, la finalul Congresului al 12-lea, desfășurat timp trei zile, între 5-7 mai, în două locații din Irak, la Suleymaniyah și Duhok, desființarea sa și încheierea conflictului pe care l-a purtat timp de patru decenii cu statul turc. Anunțul, făcut vineri, 9 mai, și confirmat luni, 12 mai, a avut la bază mesajul și susținerea liderului istoric al PKK, Abdullah Ocalan, cunoscut drept Lider Apo, care ceruse din luna februarie organizației sale să depună armele. Comunicatul susține că astfel se încheie rezistența armată și toate celelalte activități desfășurate în numele PKK.
Insurgența kurdă este cea mai lungă din regiune, autoare a nenumărate atacuri teroriste în marile orașe turcești. A început în 1984, cu obiectivul de a crea un stat kurd, obiectiv care s-a transformat ca nivel de ambiție în obținerea autoguvernării și unei largi autonomii kurde în sud-estul Turciei. Kurzii reprezintă între 15-20% din populația Turciei și are minorități în toate statele regiunii, cu precădere în Irak, Siria și Iran. Drepturile populației kurde au rămas principala preocupare a insurgenței în ultimii ani. Pentru a atinge aceste obiective, PKK a lansat atacuri la adresa țintelor civile și militare din Turcia soldate cu peste 40.000 de victime, în timp ce armata și justiția au vânat militanți, insurgenți și operativi ai mișcării implicați în diferite operațiuni împotriva statului și a cetățenilor turci. Insurgența și statul turc au încercat de două ori să se reconcilieze, în 1993 și 2015, dar lipsa unei concluzii favorabile, a relansat luptele.
PKK este dependent în mod substanțial de liderul său, Abdullah Ocalan, încarcerat pe viață în 1999, ajuns azi la vârsta de 76 de ani și care a mai fost utilizat prin intermediul partidelor democratice kurde din Turcia pentru a lansa diferite secvențe de negocieri. Astăzi datele arată că i se promite eliberarea condiționată, după 16 de ani în închisoare, pe o insulă din apropiere de Istanbul. De altfel, la 1 martie, PKK anunțase deja încetarea unilaterală a focului cu condiția creării unui cadru legal pentru negocierile de pace, care pare că au avut loc în toată această perioadă. Încă din luna februarie, Ocalan anunțase public solicitarea sa ca PKK să depună armele și să înceteze insurgența armată și atacurile pentru că lupta și-a atins obiectivele, “Lupta PKK a distrus politica negării și anihilării poporului nostru și a adus problema kurdă în punctul în care poate fi rezolvată prin politici democratice”, după cum spune Ocalan, respectiv prin intermediul partidelor politice.
Proiectul real și condițiile păcii sunt necunoscute, ca și asigurările din spatele prezumatului acord, anunțul public fiind doar o fază a acestui proces. Totuși există elemente clare prin care întreaga structură organizațională a PKK va fi desființată, iar apărarea drepturilor kurzilor va fi continuată de partidele politice, în condițiile în care statul turc își va schimba politica față de kurzi. Dacă acordul vorbește despre desființarea tuturor filialelor și afiliaților din structurile ilegale PKK, nu același lucru se întâmplă cu PYD/YPG, forțele de autoapărare kurde din cadrul Forțelor Democrative Siriene. Ultimele runde și eforturi de pace au avut loc în 1993 și 2015, atunci când eșecul a dus la o recrudescență a acțiunilor insurgente și teroriste, însă armata turcă a restrâns deja acțiunile la nivelul teritoriilor turc și a efectuat operațiuni de incursiune în Siria și Irak pentru a distruge sanctuarele kurzilor.
Deciziile cu adevărat istorice din ultimele zile au fost facilitate de Partidul Democratic al kurzilor din Turcia(DEM) care a fost parte a procesului. Iar reacțiile nu au întârziat să apară. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a salutat decizia de luni 12 mai ca un pas spre pace și fraternitate; ministerul Afacerilor Externe de la Bagdad a descris pasul drept o oportunitate semnificativă de a promova eforturile de pace și de a încheia conflictele de durată din regiune, întărind securitatea și stabilitatea în Irak, și mai ales reducând tensiunile la frontiera sa nordică; în timp ce președintele regiunii Kurdistan din Irak, Nechirvan Barzani, a salutat decizia PKK ca expresie a maturității politice care așează fundamentele pentru o pace durabilă după zeci de ani de violență, durere și suferință. Toți reprezentanții kurzi susțin că partidele politice, organizațiile democratice și liderii de opinie își vor îndeplini responsabilitățile de a dezvolta democrația kurdă și de a asigura formarea națiunii democratice kurde.
Motivațiile dispariției insurgenței kurde. Pârghiile Turciei.
Anunțul de luni a coincis cu o ședință a cabinetului de la Ankara, prezidat de către Președintele Erdogan, acolo unde s-au discutat implicațiile pasului făcut de către PKK, perspectivele inițierii procesului de pace și temele legate de etapa post-PKK pe care urma să le asume partea turcă. Acestea se referă la relația cu kurzii atât din Turcia, cât și cu cei aflați în afara hotarelor țării și care au fost în mod repetat țintele atacurilor turce. De altfel, apelurile privind pacea în regiune și soluționarea problemei kurde s-au întețit în ultima vreme, probabil concomitent cu desfășurarea negocierilor pentru pașii așteptați de către ambele părți pentru încheierea insurgenței, cu condițiile aferente. E natural, deci, ca Turcia să-și revizuiască politicile vizându-i pe kurzi.
Pe de altă parte, se păstrează un scepticism în legătură cu perspectiva aplicării angajamentului și a elementelor păcii de ambele părți, în special prin prisma absenței unor progrese susținute anterior și prăbușirii tentativelor de pace lansate în urmă cu 10 și 30 de ani, în 1993 și 2015. Totuși o foaie de drum privind un nou proces de pace a fost elaborată de cabinetul de la Ankara iar angajamentul kurd privind disoluția PKK este un pas în direcția bună care vizează o pace durabilă în Turcia și în regiune. Politica anti-teroristă turcă pare să fi dat rezultate astăzi, cu efecte asupra schimbărilor la nivel militar, politic și regional.
Mai mulți factori au dus la această decizie, unii realizați prin constrângere, inclusiv militară, alții ca urmare a reacției populației și scăderii popularității mișcărilor de insurgență kurde. La nivel militar, noua doctrină de securitate antiteroristă și strategia comprehensivă adoptată în 2015 au dus la limitarea drastică a ariei de acțiune și operațiuni a PKK, dar și a capabilităților operaționale ale grupării. Apoi operațiunile neîntrerupte din Nordul Irakului au distrus libertatea de mișcare transfrontalieră a mișcării kurde și diferitele formule de aprovizionare.
În Siria, zona tampon instituită de Turcia și incursiunile militare repetate, chirurgicale și țintite, au reușit să taie legăturile existente între PKK și YPG, în timp ce loviturile cu drone și neutralizarea unor lideri ai organizației au creat o presiune operațională și psihologică importantă pentru organizație. Așa cum eliminarea formală a organizației de către guvernul irakian și interzicerea PKK, precum și cooperarea administrației din Kurdistanul irakian cu Turcia au făcut prezența regională a PKK imposibilă și au determinat stabilizarea regiunii și diminuarea, ulterior dispariția, atacurilor. Mobilitatea pare să fi fost principala problemă și în Siria, după prăbușirea regimului Al Assad și retragerea Iranului din regiune, în paralel cu tendința Statelor Unite de a se retrage din regiune.
La nivel politic și social, abandonarea luptei și predarea armelor a devenit o necesitate și din cauza imposibilității funcționării în sistemul electoral și democratic turcesc al DEM/HDP, partide kurde, tocmai prin asocierea, impactul și imaginea PKK, inclusiv în alegerile locale. Prezența PKK a devenit un obstacol în reprezentarea convenabilă a kurzilor și a dat naștere la mișcări solide de protest ale kurzilor, cu precădere mișcarea de rezistență socială a Mamelor din Diyabakir, marcând ruptura dintre kurzi și insurgență, nemulțumirea în legătură cu acțiunile PKK, fapt ce a dus la necesitatea și inevitabilitatea procesului, încă nu știm dacă și la ireversibilitatea sa.
Complicațiile desființării PKK
PKK a anunțat că toate operațiunile vor înceta imediat, că armele vor fi depuse imediat ce vor apărea reacțiile turce și modalitățile practice de aplicare a deciziei, iar negocierile vor stabili și soarta luptătorilor PKK, în primul rând a celor care nu au avut probleme cu crime și activități teroriste, dar și situația liderilor și mai ales a drepturilor kurzilor din regiune. Temele grele ale procesului însă abia acum se manifestă și țin de detaliile eforturilor de pace care nu sunt publice - cum vor fi considerate, monitorizate și evaluate armele depuse și cum va fi monitorizată integrarea combatanților, revenirea lor în locurile de baștină și acțiunile ulterioare.
Anunțul completează marile schimbări care au deja loc în Orientul Mijlociu, respectiv cele legate de slăbirea dramatică și controlul Hezbollahului libanez pro-iranian sau soarta Hamas-ului în războiul în curs din Gaza. Nici viitorul luptătorilor kurzi nu este clar, nici concesiile primite de PKK pentru a face acești pași. Detaliile inițiativei de pace nu au fost făcute publice și e neclar cum se va proceda mai departe, ce vor face autoritațile cu armele și cum vor dispune de ele, ce proceduri vor fi utilizate pentru diferitele categorii de luptători, cum se va face integrarea unora, mutarea în state terțe a celor cu probleme și aducerea în fața legii a celor cu responsabilități criminale majore în uciderea de civili nevinovați.
Nici ideea de sfârșit al PKK nu este absolută, odată cu anunțul dizolvării structurilor administrative ale insurgenței și a depunerii armelor. Terminarea activităților teroriste nu antrenează neapărat și automat sfârșitul insurgenței, dispare doar eticheta PKK cu tot ceea ce înseamnă prestigiul, dar și costurile atașate în percepția turcilor și a kurzilor deopotrivă. Capitularea și renunțarea explicită la luptă a PKK vine concomitent cu anularea discursului separatist și ambițiilor creării unui stat kurd, ceea ce mulțumește nu numai Turcia, ci toate statele din regiune.
Desigur că implementarea cu succes a unui asemenea proces este extrem de dificilă și critică, mai ales atunci când dezarmarea trebuie să fie lesne de controlat și monitorizat de către partea turcă iar centrele de colectare a armelor din Irbil și Sulaymaniyah, din Nordul Irakului vor necesita eforturi susținute, deopotrivă la nivel militar și al instituțiilor de intelligence. Aceeași dificultate va interveni și în privința eliminării complete a structurilor organizaționale ale PKK, cu precădere a celor de natură militară. Nici statutul membrilor organizației în cadrul statului turc sau planificarea integrării sociale și a sprijinului și proiectelor aferente în Turcia nu este un lucru ușor de realizat și acceptabil de către populația turcă.
Totuși Turcia, cu precădere președintele Erdogan, dobândește un plus de încredere major din partea societății după un asemenea pas, în condițiile problematice și chestionabile ale situației interne explozive, marcată de proteste majore după arestarea liderului opoziției și primarul din Istanbul, Imamoglu. Dacă anunțul are valoare de întrebuințare majoră la nivelul autorităților turce și a dinamicii politice interne, eliminarea terorismului de sorginte kurdă din Turcia ar putea să reclame mult mai multe eforturi, iar perioada de aplicare ar putea marca dacă e un câștig sau o pierdere pentru Erdogan, în final, acest proces, depinzând de impactul evoluției sale la nivel național.
Lecțiile IRA pentru Turcia lui Erdogan
Victoria lui Erdogan are multiple valori de întrebuințare interne și internaționale. Cea mai importantă este, firește, la nivelul politicii interne, în speranța unei creșteri de încredere și de apreciere a actualului președinte și al partidului său AKP, inclusiv în perspectiva modificării Constituției și prelungirii mandatului său. Apoi acțiunea sa deschide calea îmbunătățirii dramatice a relațiilor sale cu Statele Unite, prin prisma dispariției unui iritant major, respectiv sprijinul american pentru SDF și kurzii sirieni, implicați în combaterea și paza taberelor și închisorilor Statului Islamic. Așa cum are impact și asupra menținerii trupelor americane în regiune.
De asemenea, pașii privind integrarea kurzilor în Siria se fac la un nivel important, noul președintel sirian Ahmed al Sharaa, cu legături puternice cu Turcia, urmând să îmbrățișeze proceduri similare Ankarei pentru integrarea forțelor kurde în structurile de forță ale noului stat sirian, dar și să acorde drepturi kurzilor, care să-i asigure majoritatea sunnită de sprijin al noii puteri. Nu întâmplător, în recenta vizită în Orientul Mijlociu, Președintele Donald Trump a anunțat la Ryad ridicarea rapidă a sancțiunilor față de Siria și s-a întâlnit, marți, 14 mai, cu președintele al Sharaa, un alt rezultat transparent al diplomației secrete turco-americane.
Totuși partea cea mai interesantă rămâne modul în care se poate încheia insurgența PKK și prin prisma experiențelor anterioare, cu precădere cea britanică în cazul IRA. Punând deoparte deosebirile și particularitățile celor două cazuri, esența revine tot la mișcări separatiste violente, cu insurgențe militare de durată ce utilizau inclusiv activități teroriste, dublate și de acțiuni dure ale autorităților împotriva militanților, a celor care-i susțineau financiar, le împărtășeau cauza și îi găzduiau. În acest caz, am văzut faptul că o parte dintre membrii IRA nu au fost de acord nici cu negocierile, ulterior nici cu rezultatul acordului de pace. Aceștia s-au rupt de organizația inițială și au continuat atacurile și insurgența.
Și în cazul PKK, desființarea formală a organizației și depunerea armelor într-o mare măsură nu este o garanție a sfârșitului insurgenței, nici a atacurilor teroriste. Adevărata IRA a funcționat mai mulți ani, însă s-a stins pas cu pas prin lipsa de susținere publică a populației și funcționarea partidului politic reprezentativ, Sinn Fein, cel care a reușit să apere drepturile nord-irlandezilor și a condus formal atât parlamentul regional cât și guvernele succesive de la Belfast. Mișcarea insurgentă a devenit irelevantă și inutilă pentru populație, ba chiar ancombrantă.
Experiența ar trebui tradusă, mutatis mutandis de Turcia, cu limitele procesului mimetic adaptat la poziția din Orientul Mijlociu: luptători kurzi ar putea să supraviețuiască, să îmbrățișeze alte etichete, derivate de la PKK sau nu, doar dacă mișcarea va fi susținută de populație, și asta pe baza nemulțumirii eventuale pentru drepturile de care vor beneficia kurzii în Turcia și pe baza dimensiunii mai largi sau mai reduse de reprezentare și relativă autonomie pe care o vor avea eventual și dacă aceasta îi va mulțumi sau nu. Aici sunt marile mize ale procesului de pace pe mai departe și marcarea câștigului real sau a problemelor aferente perspectivei de pace cu Turcia.
