Dumitru CRUDU // Hoțul de flori de la memorialul „Eternitatea”

De 9 mai Vera Pavlovna a făcut febră, temperatura i se ridicase la 39 de grade, tușea, îi curgea nasul și o durea capul. Ce rău i-a mai părut că nu s-a putut duce și ea, împreună cu bunele ei prietene, Tamara Grigorievna și Valentina Vladimirovna, fostele ei colege de cancelarie, ca să depună flori la Memorialul „Eternitatea”. Tamara Grigorievna și Valentina Vladimirovna  au fost, dar ea nu. Au telefonat-o după și i-au povestit cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat. Deși suferindă, Vera Pavlovna nu și-a putut înăbuși un strigăt de admirație:

- Oho, incredibil, chiar așa de frumos a fost?

Poveștile prietenelor ei parcă i-au mai alinat suferința apăsătoare. Ea credea chiar că anume aceste istorii, și nu neapărat antibioticele pe care le lua, au pus-o pe picioare. A doua zi s-a trezit sănătoasă tun și primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și telefoneze fostele colege de cancelarie. Mai întâi, a zbârnâit-o pe Tamara Grigorievna.

- Azi merg și eu la memorial ca să-mi exprim recunoștința. Oare ai putea să vii și tu cu mine?

- Vin. Cum să nu vin.

Apoi a telefonat-o și pe Valentina Vladimirovna și aceasta i-a luat vorba din gură.

- Să-ți spun eu de ce mă suni?

- Spune-mi!

- Ca să mă inviți și pe mine să te însoțesc la memorial.

- Oho, Tamarocica a reușit deja să te sune. Ce iute de picior e!

- Da, așa e ea.

Cele trei prietene locuiau de când se știau în același cartier, iar Vera Pavlovna chiar în fața florăriei, de unde a și cumpărat zece garoafe roșii și cu ele în mână și-a întâmpinat prietenele în stație.

Un biciclist își mâna bicicleta prin fața troleului din care cele trei prietene coborau. Un câine răpciugos îl lătra pe tânăr. Alerga după el nădăjduind să-l muște de picior. După ce l-au jelit în cor pe sărmanul băiat, fostele profesoare de rusă au pătruns simultan prin poarta veșnic deschisă a memorialului „Eternitatea”, mergând lent, gânditor, melancolic, cu capul sus, pe acest teritoriu sacru pentru ele, uimite că și azi a venit puzderie de lume.

Într-un colț al memorialului, așezați pe o lespede de granit, un grup de vârstnici își plimbau de la unul la altul o sticlă de votcă. Cele trei profesoare au trecut pe lângă ei cu capetele cârnite într-o parte. Ce de-a flori mai erau la memorial, se miră Vera Pavlovna. Prietenele ei n-au mințit-o.

Au dat mai întâi roată memorialului, închinându-se în dreptul fiecărui basorelief, din granitul cărora ieașu soldați sovietici cu mitralierele în mâini, gata și azi să-i înfrunte pe dușmani.

Îmbrobodită, de parcă ar fi venit la biserică, Tamara Grigorievna își mai făcea pe deasupra și cruce. Au ajuns chiar și la cimitirul soldaților sovietici, încinându-se- Vera Pavlovna și Valentina Vladimirovna- și făcându-și cruce- Tamara Grigorievna, în fața fiecărui mormânt. Apoi Vera Pavlovna a depus lent florile,  urmărită cu admirație de prietenele ei, peste mormanul de flori care înconjura focul veșnic, arzând între cele cinci puști de granit, sprijinite cu țevile unele de altele, spre cer. Pioase, au mai privit o vreme cum grămada aia de garoafe, creștea cu fiecare clipă care trecea. Apoi au plecat în linie dreaptă, mergând una lângă alta, încet și solemn. După ce au coborât treptele, Verei Pavlovna nu știu ce-i veni de-și întoarse capul înapoi. Un băiat înșfăcă brațul ei de garoafe roșii- era sigură că erau florile ei- și fugi cu ele în mână spre poarta memorialului.

- Prindeți-l, băiatul ăsta mi-a furat florile, țipă isteric Vera Pavlovna.

- Cine, cum, când, unde? întrebă Tamara Grigorievna.

- Băiatul ăla.

Fugeau toate trei după el, dar băiatul era cu mult mai rapid decât ele, asta le-a fost clar din capul locului și atunci au început să se adreseze oamenilor din jur.

- Oameni buni, prindeți-l, băiatul ăla mi-a furat florile!

Nu reacționă nimeni.

S-au adresat chiar și bețivilor, dar aceștia s-au făcut că plouă. Cum stăteau cu spatele la ele, plimbându-și de la unul la altul sticla aia de votcă, așa au și rămas și după ce ele i-au implorat să-l prindă pe hoț.

Tamara Grigorievna, Vera Pavlovna, Valentina Vladimirovna alergau singure după tâlhar, strigând:

- Poliția! Să vină poliția! Unde-i poliția? De ce nu apare poliția?

Doar javra aia răpciugoasă se luă după băiat, lătrându-l amenințător. Dar nici el nu-l putu ajunge din urmă și băiatul, împreună cu cele zece garoafe roșii ale Verei Pavlovna,  se făcu nevăzut, în josul străzii, cam pe acolo pe unde se înălța semeț cea mai veche pușcărie din oraș, construită încă pe vremea țarului.

Cu fața plânsă, Vera Pavlovna a intrat în casă.

Cel mai tare îi părea rău că nimeni nu a intervenit.

O consola însă gândul că mâine va reveni la memorial cu un alt buchet de garoafe. Nu se lasă ea bătută chiar așa de ușor. Prietenele ei i-au promis ferm că o vor însoți.

A doua zi se trezi cu fruntea arzându-i precum ardea focul de la memorial. Făcu din nou febră și avea iar 39 de grade. Tușea, îi curgea nasul și o durea cumplit capul.

Cel mai tare îi părea rău că nu va putea merge la memorial.