Alexandru Tănase // Identitatea Româneasca ca delict: de la Stalin la consiliul pentru egalitate

Pe 18 mai 2025, Republica Moldova a trăit un moment de solidaritate națională fără precedent, mobilizându-se masiv în jurul alegerilor prezidențiale din România. De la demnitari la cetățeni de rând, zeci de mii de basarabeni au spus clar: „Suntem români și punctum!” și au mers la vot. În acest timp, în plină euforie identitară, pe furiș, s-a produs o diversiune de proporții. Pe 15 mai Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării a emis o decizie halucinantă: denumirea și predarea disciplinei „Istoria românilor” ar fi discriminatorii față de celelalte etnii, scrie Alexandru Tănase într-un editorial pentru Cotidianul.

Conținutul acestui aviz reprezintă, de fapt, o reluare, sub gir instituțional, a vechilor teze staliniste despre o pretinsă „națiune moldovenească” distinctă de cea română, constituind o lovitură directă la temelia identității românești a Republicii Moldova.

Fără un minim efort de analiză critică, fără contextualizări istorice sau sociologice, instituția preia mecanic un fals deja demontat de experți, organizații internaționale și chiar de evidența statistică de bun-simț. La baza acestei decizii stau două recensăminte marcate de lipsă de rigoare și transparență, care pretind, în mod neverosimil, că românii ar reprezenta doar 7% din populația Republicii Moldova.

Pentru a conferi o aparență de legalitate acestui aviz, Consiliul recurge la manipulări și la invocarea selectivă a unor documente internaționale, încercând să acrediteze ideea falsă că afirmarea identității românești ar echivala cu discriminarea altor identități.

Mai șocantă decât decizia în sine este absența totală a oricărei reacții din partea celorlalte autorități ale statului. O tăcere complice. Ne-am obișnuit, se pare, ca conducătorii noștri iubiți (cacofonia este deliberată) să reacționeze prompt și cu maximă gravitate la orice flatulență a grupului Șor-Tauber-Bășcăneasa de la Comrat. Pentru orice fâs, se convoca Consiliul Suprem de Securitate, se modifică legi și au loc razii! De astă dată ignor total!

Cât despre tăcerea rușinoasă a Bucureștiului — mai are rost să ne mirăm? În cei zece ani ai epocii „dulapului cu rochii de damă” de la Cotroceni, România n-a avut nicio reacție articulată, niciun gest clar, coerent sau demn de un stat care pretinde că are un interes național real în această parte a lumii. Aș vrea să cred, sincer, că măcar de acum înainte lucrurile vor începe să se schimbe.

Patruzeci de ani de ocupație sovietică au fost suficienți pentru a construi, între Prut și Nistru, o ficțiune toxică atent calibrată: două limbi, două popoare — română și „moldovenească” — prezentate ca entități etnice și lingvistice complet distincte. N-a fost o simplă rătăcire istorică, ci o strategie ideologică rece și metodică, menită să destructureze o identitate, să amputeze memoria colectivă și să transforme un popor într-o masă de manevră. Iar această moștenire otrăvită nu a fost abandonată — ea continuă, și azi, să hrănească narativele expansionismului rusesc.

Românii au fost portretizați drept „cotropitori”, „ocupanți”, o amenințare venită din afară. În contrapondere, „moldovenii” erau înfățișați ca un popor autohton, vulnerabil, ce trebuia „protejat” — paradoxal — chiar de propria identitate, deja confiscată. Așa au luat naștere, și s-au cimentat în mentalul colectiv, stereotipurile toxice: moldoveanul opus românului, limba moldovenească opusă limbii române, poporul moldovenesc opus poporului român.

Astăzi, în plină ofensivă rusă în Ucraina, vedem cum aceste clișee revin. Nu doar sub forma vechilor lozinci sovietice, ci îmbrăcate în haina respectabilă a documentelor oficiale — semnate de instituții „cu papion” care pretind că apără drepturile omului și luptă împotriva discriminării.

Avizul Consiliului pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării privind denumirea disciplinei „Istoria românilor” nu vine din senin. El este parte a războiului hibrid dus de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova — un război fără tancuri, dar cu manuale școlare, fără soldați, dar cu sondaje manipulate, nostalgii toxice și instituții „neutre” convertite în vehicule ideologice. Este o piesă dintr-un mozaic de acțiuni concertate, menite să reactiveze vechea paradigmă sovietică: moldoveanul nu e român, iar limba română este doar o „opțiune politică”, nu o realitate istorică.

Iată doar câteva exemple recente ce consolidează această logică și arată clar că nu avem de-a face cu incidente izolate, ci cu o strategie coerentă de reactivare a influenței ruse în spațiul public moldovenesc:

• Ambasadorul Federației Ruse la Chișinău, Oleg Ozerov, a cerut public ca limba rusă să redevină limbă de comunicare interetnică în Republica Moldova. Declarația a fost făcută demonstrativ, chiar în fața bustului lui Aleksandr Pușkin — simbol imperial al „lumii ruse” — marcând fără echivoc o tentativă de reanexare simbolică a spațiului cultural și instituțional moldovenesc.
• Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, a reacționat virulent la rezultatele Recensământului, acuzând autoritățile de la Chișinău de o „românizare forțată” și de „rusofobie instituționalizată”. În logica Moscovei, simpla recunoaștere a identității românești a majorității populației moldovenești devine un act de ostilitate geopolitică.
• Victoria Furtună, fondatoarea partidului „Moldova Mare”, își lansează proiectul politic cu o reverență fățișă față de simbolurile sovietice. Evenimentul inaugural, organizat simbolic la Tiraspol, a început cu o rugăciune solemnă, urmată de un discurs construit în jurul „limbii moldovenești” și altor elemente reciclate din arsenalul propagandei moldoveniste a URSS. Furtună vorbește deschis despre „moldovenizare” ca fundament al unui proiect identitar și politic, promovând idei radicale precum anexarea Bugeacului — teme care se aliniază perfect cu linia propagandistică a Kremlinului.

Aceste declarații nu sunt simple erori de interpretare, ci parte integrantă a războiului hibrid care vizează readucerea Republicii Moldova sub control rusesc, prin reactivarea fracturilor identitare, instrumentalizarea minorităților ca mase de manevră și re-legitimarea „moldovenismului” ca proiect de stat paralel.

Prima întrebare, la suprafață, e simplă: de ce atunci când se fură voturi, se aprind toate alarmele naționale? Reacționează ambasadele, se mobilizează ONG-urile, se scriu editoriale aprinse, se cer demisii pe bandă rulantă. Dar când, în cadrul aceluiași război hibrid, este atacată esența acestui stat — identitatea lui etnică și culturală — totul rămâne încremenit. Nimeni nu spune nimic. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Oare nu cumva pentru că, atunci când se fură voturi, se fură de la ei? De la cei care își fac calculele cu ochii pe sondaje, care visează la fotolii moi, contracte grase, mandate și imunități. Dar când, în același război hibrid, nu se mai fură voturi — ci se atacă direct temelia ideologică a statului — nu se mai aud sirene, nu se mai cer demisii, nu mai scrie nimeni editoriale. Pentru că, de data asta, nu se fură de la ei. Se fură de la noi. Iar aici aritmetica e alta.

Rușii sunt maeștri ai perfidiei simbolice. Nimic din ce fac nu e întâmplător. Să vedeți cum, în curând, toate vuvuzelele rusești din politica moldovenească vor flutura în vânt acest aviz a Consiliului de Egalitate, în fața oricărui for internațional. O vor prezenta ca „dovadă” a toleranței, a echilibrului, a respectului față de „diversitate”. Își joacă piesele cu o răbdare imperială, știind că orice gest, oricât de absurd, devine legitim dacă nu e contestat.

Îmi amintesc cum, în 2004, fiind avocat în cauza Ilascu v. Moldova la CEDO, în cadrul unei misiuni de documentare desfășurate la Chișinău, am audiat toate conducerile anterioare ale Republicii Moldova. La un moment dat, delegația rusă a anunțat oficial Curtea că unul dintre membrii lor, un anume Lyapustin, va asigura traducerea din (!) limba română în limba moldovenească.

Au insistat ca în toate actele oficiale să fie consemnat că declarațiile făcute în limba română vor fi „traduse” în limba moldovenească. Nu pentru că nu înțelegeau că este vorba despre una și aceeași limbă. Ci pentru că nu au renunțat nicio clipă la planul de a resuscita teoriile staliniste, atunci când contextul le va fi favorabil. Tocmai de aceea, ori de câte ori au avut prilejul, au acționat consecvent pentru a impune narațiunea separării: românii și moldovenii — popoare diferite; limba română și limba moldovenească — limbi diferite. Astfel, acest aviz a Consiliului de Egalitate încă urmează a fi folosit.

În cele ce urmează, voi evidenția cele zece falsuri esențiale pe care se sprijină Avizul Consultativ emis de Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării la data de 15 mai 2025, în cauza nr. 150/20.

Falsul 1: „Românii sunt doar 7%” – statistica mincinoasă ca fundament al discriminării

Una dintre justificările centrale invocate de Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării este următoarea: „Denumirea disciplinei Istoria românilor, care reprezintă istoria unui grup etnic al poporului Republicii Moldova, ce constituie doar 7% din populație potrivit recensămintelor din 2004 și 2014, este discriminatorie faȓă de celelalte etnii. Conform datelor din aceleași recensăminte populația Republicii Moldova are la bază grupul etnic de moldoveni ce reprezintă aproximativ 75% din numărul total al populației, care este obligat la nivel de țară să studieze istoria unui grup etnic minoritar.”

Recensămintele din 2004 și 2014 au fost două exerciții statistice eșuate

Această afirmație este falsă și absolut manipulatoare. Ambele recensăminte – atât cel din 2004, cât și cel din 2014 – au fost grav compromise din punct de vedere metodologic, logistic și politic:

• Recensământul din 2004 s-a desfășurat în perioada regimului Voronin. Au existat la acea vreme mai multe mărturii, că cei de la statistică au avut instrucțiuni clare „ajusteze datele recensământului” pentru a valida teoriile staliniste creionate de Mark Tkaciuc din așa numita „Concepție a politicii naționale a Republicii Moldova”. Concepția dată are la bază următorul fals: „Moldovenii – naționalitatea fondatoare a statului – împreună cu reprezentanții altor etnii – ucrainenii, rușii, găgăuzii, bulgarii, evreii, belorușii, românii, țiganii (romii), polonezii și alții – constituie poporul Moldovei.”
• Recensământul din 2014 a fost criticat dur de experți naționali și internaționali. Începând de la faptul că chestionarele au fost completate adesea de recenzori în mod arbitrar, fără consultarea reală a respondenților, și terminând cu multiplele mărturii ale celor chestionați, care au afirmat că întrebările despre etnie și limbă erau adesea omise și completate discreționar de recenzori.
• Oficiul Național de Statistică a întârziat ani de zile publicarea rezultatelor finale, iar metodologia nu a fost transparentă. Organizații precum IDIS Viitorul, Promo-LEX și chiar Eurostat au exprimat rezerve serioase privind credibilitatea datelor.

Autoidentificarea nu este un indicator rigid și nu justifică excluderea istoriei

Autoidentificarea etnică nu este un criteriu rigid, iar datele nu pot fi folosite pentru a justifica excluderea unei istorii identitare. Predarea istoriei nu este un recensământ, ci o ancorare în realitatea istorică. Chiar și în condiții normale, recensămintele reflectă percepția identitară într-un context politic, nu adevărul istoric sau cultural. A folosi date statistice pentru a justifica excluderea unei identități din manualele de istorie este o fraudă conceptuală.

A spune că doar 7% se autoidentifică români înseamnă să ignori faptul că:

• Limba oficială este limba română, conform Constituției și hotărârii Curții Constituționale din 2013.
• Președintele Republicii, Primul Ministru, majoritatea parlamentarilor si oficialilor guvernamentali moldoveni sunt… cetățeni români.
• Peste 1 milion de moldoveni sunt cetățeni ai statului român.
• Nu există o cultură moldovenească distinctă de cea românească. Cultura, istoria și patrimoniul majorității populației sunt românești – chiar dacă eticheta „moldovean” este încă preferată de unii, după patru decenii de mankurtizare sovietică.

Datele sunt irelevante pentru argumentul educațional

Școala nu este un recensământ cu catalog. Nu predăm geografie în funcție de câți asiați avem în clasă sau istoria Europei doar dacă avem câțiva cetățeni germani. Istoria românilor este parte din istoria acestui spațiu, fie că autoritățile statistice reușesc sau nu să formuleze întrebări coerente.

Falsul 2: „Republica Moldova este un stat multietnic și, prin urmare, istoria românilor este discriminatorie”

Consiliul justifică excluderea denumirii „Istoria românilor” din manualele școlare invocând faptul că „populația Republicii Moldova este formată din mai multe grupuri etnice”. Concluzia implicită este că, într-un stat multietnic, predarea unei istorii identitare majoritare este automat discriminatorie. Această afirmație este falsă, manipulatorie și construită pe o distorsionare intenționată a realității istorice, demografice și constituționale.

Grup etnic ≠ minoritate națională

Conceptul de „grup etnic” nu este echivalent cu cel de „minoritate națională”. Confuzia dintre acești termeni este folosită de regimul stalinist ca un instrument ideologic pentru a dilua identitatea majoritară românească și pentru a crea aparența unui echilibru etnic artificial.

Într-un aviz esențial emis la proiectul actualei Constituții a Republicii Moldova din 1993 de 52 de savanți ai Academiei de Științe a Republicii Moldova, se sublinia clar că: „În Republica Moldova nu există minorități naționale, ci grupuri etnice – parte componentă a unei etnii ce se desprinde din masivul de bază al construirii istorice a acesteia și emigrează pe teritoriul istorico-etnic al altui popor.”

Această formulare reflectă o realitate ignorată de Consiliu: rușii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii și evreii sunt grupuri etnice istorice stabilite în spațiul românesc dintre Prut și Nistru, în diferite perioade, în contexte politice și militare specifice (colonizarea efectuata de Imperiul rus, rusificarea forțată din URSS, deportări etc.). Rescrierea „curriculumului identitar” înseamnă a institui o formă perversă de relativism național, în care majoritatea autohtonă este plasată pe același plan cu grupurile istorice de imigrație strategică.

Românii sunt poporul constitutiv al Republicii Moldova

Nu există nicio îndoială că majoritatea absolută a populației din Republica Moldova aparține, istoric, cultural, lingvistic și etnic, spațiului românesc. Acest fapt nu este anulat de eticheta de „moldovean”, care este o identificare regională, nu etnică (la fel cum ar fi Oltean, Maramureșean, Bavarez, Alsacian etc”.

Această realitate a fost afirmată:

• În hotărârile Curții Constituționale privind denumirea limbii române;
• În Declarația de Independență a Republicii Moldova, care afirmă continuitatea istorică și culturală cu spațiul românesc;
• În toate studiile academice serioase privind identitatea istorică a populației majoritare.

Predarea istoriei românilor nu exclude pe nimeni – dimpotrivă, explică totul

Istoria românilor, așa cum este predată în școli, nu este un instrument de excludere, ci o cheie de înțelegere a întregului context istoric al regiunii. Grupurile etnice minoritare nu sunt ignorate, ci sunt integrate firesc în povestea unui spațiu istoric care i-a primit, asimilat sau protejat în diferite momente.

A cere eliminarea denumirii „Istoria românilor” sub pretextul că încalcă drepturile minorităților este echivalent cu a cere ca Franța să nu mai predea istoria franceză pentru că există arabi, bretoni sau alsacieni. Este absurd, ilegitim și profund periculos.

Însăși ideea că denumirea „Istoria românilor” ar fi un obstacol în calea coeziunii sociale și a unei societăți „multietnice și incluzive” pornește de la o premisă falsă și ascunde un adevăr esențial: nu există coeziune autentică bazată pe falsificarea identității majoritare.

Falsul 3: „Denumirea ‘Istoria românilor’ obstrucționează coeziunea socială într-o societate multietnică”

Una dintre cele mai cinice și ipocrite afirmații din avizul Consiliului este ideea că păstrarea denumirii „Istoria românilor” ar „alimenta disensiunile interetnice” și ar „obstrucționa eforturile de construire a unei societăți coezive, în care toți cetățenii se simt reprezentați în narațiunea istorică națională”.

Care disensiuni domnilor? Între „moldoveni” și „români”? Sau între cetățenii români ai Republicii Moldova și minoritățile imperiale care nu doar că refuză orice loialitate față de acest stat, dar și visează deschis la revenirea lui Putin pentru a desăvârși ceea ce Stalin n-a reușit: un genocid cultural și identitar al moldovenilor?

O identitate națională autentică nu este negociabilă în funcție de preferințele minorităților, iar construirea unei societăți coezive nu se face prin ștergerea identității majoritare sau diluarea ei într-un compromis artificial. În toate statele moderne, narațiunea națională este construită în jurul majorității istorice, nu împotriva ei.

• În Franța nu s-a eliminat „istoria francezilor” pentru a acomoda comunitățile nord-africane;
• În Polonia nu s-a redenumit istoria pentru a acomoda minoritățile germane sau ucrainene;
• În Germania nu se predă o „istorie a tuturor etniilor locuitoare” în locul istoriei germane.

Coeziunea nu se construiește pe minciuni și negare. Se construiește pe adevăr și recunoaștere. A cere ca Republica Moldova să abandoneze „Istoria românilor” pentru a nu „supăra” minoritățile înseamnă, de fapt, a refuza existența unei identități istorice coerente.

Minoritățile nu sunt excluse din istoria românilor – ele sunt parte din ea

Predarea Istoriei românilor nu înseamnă omisiunea găgăuzilor, rușilor, evreilor sau bulgarilor din narațiunea națională. Dimpotrivă – aceste comunități apar ca parte a unui proces istoric complex, în care au avut roluri variate: de emigranți, coloniști, parteneri, victime, martori, etc.

A elimina identitatea majoritară de dragul de a nu „răni sensibilitățile” minoritare înseamnă, de fapt, a distruge chiar terenul pe care s-ar putea construi o identitate comună — una întemeiată pe respect reciproc, nu pe falsificare reciprocă.

Tentativele de a ignora această logică au generat deja monstruozități, precum așa-numita autonomie găgăuză, unde găgăuzii sunt mai răi ca rușii și visează, să vină Putin și „să-i termine odată” pe moldoveni „cu tot cu Maia Sandu si Uniunea lor Europeana”. Nu e acest exemplu suficient ca să înțelegem la ce pot duce proiectele care nu au la bază adevărul istoric și respectul reciproc?

„Multietnic” nu înseamnă „anti-identitar”

Societatea moldovenească este într-adevăr una diversă, dar diversitatea nu înseamnă absența unei coloane vertebrale. A fi multietnic nu înseamnă a fi un mankurt spălat pe creier, fără istorie, fără limbă, fără nume. Iar coeziunea reală nu în seamnă anularea identității majoritare, ci recunoașterea ei ca reper de integrare.

În realitate, exact prin acest aviz – care acuză o „posibilă disensiune” – Consiliul provoacă noi fracturi sociale. Eliminarea denumirii „Istoria românilor” alimentează vechile clișee propagandistice, dă muniție ideologică celor care insistă pe teoriile staliniste privind existența unei identități etnice moldovenești, în spațiul dintre Prut și Nistru, diferită de cea românească. O astfel de abordare nu are cum să unească – ea, de fapt, dezbină și mai tare societatea, creând o stare de frustrare profundă în rândul celor care simt că le este furată apartenența.

Falsul 4: „Denumirea ‘Istoria românilor’ afectează demnitatea elevilor non-români și contravine drepturilor omului”

Cea mai toxică perversiune retorică din acest aviz este victimizarea artificială a unor categorii de elevi „non-români” și folosirea unui pseudo-limbaj juridic pentru a justifica perpetuarea subtilă a narativelor propagandei rusești. Consiliul afirmă că simpla denumire a disciplinei „Istoria românilor” ar putea diminua „simțul demnității” elevilor din alte grupuri etnice, afectându-le dezvoltarea personalității și fiind, astfel, contrară standardelor internaționale privind drepturile omului și egalitatea.

Această afirmație este o demagogie de doi bani, deghizată în discurs juridic, o caricatură a principiului egalității și o formă gravă de culpabilizare a identității majoritare. Să vedem de ce:

Respectarea drepturilor omului nu presupune anularea identității istorice majoritare

Niciun tratat internațional – nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, nici Carta Drepturilor Fundamentale a UE – nu conține vreo prevedere care interzice unui stat să-și predea istoria sub identitatea sa națională constitutivă. Dimpotrivă, toate aceste instrumente garantează dreptul comunităților etnice și statelor de a-și păstra, afirma și transmite valorile culturale și identitare, atât majoritare cât și minoritare.

A susține că predarea Istoriei românilor încalcă drepturile elevilor non-români este o răsturnare grotescă a principiului non-discriminării, în care prezența unei identități istorice este prezentată ca o ofensă.

„Afecțiunea demnității” este un argument absurd și nesusținut de fapte

Nu există nicio cercetare sociologică, psihopedagogică sau educațională care să demonstreze că elevii care studiază Istoria românilor suferă traume identitare. Dimpotrivă, realitatea practică ne arată că:

• În școlile din Republica Moldova în care se predă Istoria românilor, elevii din toate etniile (ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi etc.) o învață fără a raporta „diminuarea demnității”;
• Nicio instanță judecătorească din Republica Moldova sau din Europa nu a constatat vreodată că această denumire ar fi discriminatorie;
• Majoritatea statelor europene predau istoria națională în cheia identității majoritare fără ca acest fapt să fie considerat ofensator pentru minorități.

A pretinde că această denumire „afectează dezvoltarea personalității” unor copii e nu doar fals, ci și o infantilizare agresivă a minorităților, ca și cum ar fi incapabile să îneleagă contextul în care trăiesc.

Egalitatea nu în seamnă ștergerea diferențelor – ci respect reciproc

Adevărata egalitate înseamnă recunoașterea identității majoritare fără a exclude minoritățile, nu invers. O societate democratică nu-și cere scuze pentru cine este. Nu-și cenzurează numele propriu. Nu-și predă istoria cu mănuși, de teamă că „deranjează”.

Predarea Istoriei românilor în Republica Moldova este o afirmare firească a continuității culturale și istorice, nu o agresiune. Ceea ce cu adevărat afectează demnitatea elevilor, este manipularea politică a educației,  dar nu existența unei denumiri istorice.

Falsul 5: „Denumirea ‘Istoria Românilor’ încalcă recomandările europene privind incluziunea istorică și diversitatea”

Consiliul invocă „ca argument” ideea că utilizarea denumirii „Istoria românilor” ar contraveni recomandărilor europene – în special Recomandarea Generală nr. 10 a Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) și Recomandările de la Haga privind drepturile minorităților naționale în educație. Se sugerează că o abordare cuprinzătoare a istoriei ar trebui să reflecte diversitatea și, implicit, că păstrarea unei identități istorice naționale ar fi o formă de excludere.

Evocarea selectivă și trunchiată a unor recomandări europene este o fraudă intelectuală inadmisibilă, care delegitimează orice instituție. Interpretarea trunchiată a fost folosită de Consiliu în mod abuziv pentru a-și furniza pseudo-argumente ce ar sprijini falsuri evidente.

Recomandările internaționale nu interzic istoria națională – ci încurajează includerea, nu substituirea

Atât Recomandarea nr. 10 a ECRI, cât și Recomandările de la Haga pledează pentru:

• evitarea excluderii minorităților din manuale și din narațiunea istorică;
• prezentarea contribuțiilor diferitelor grupuri etnice în cadrul istoriei generale;
• respectarea identității culturale a majorității și a minorităților în context educațional.

Niciun document internațional NU solicită renunțarea la predarea istoriei majoritare sau modificarea denumirii disciplinei identitare în favoarea unui construct artificial, neutru, fără rădăcini. Recomandările vorbesc despre complementaritate, nu despre înlocuire; despre includere, nu despre ștergerea identității majoritare pentru a crea o falsă neutralitate.

Istoria românilor este contextul firesc al tuturor contribuțiilor

Toate grupurile etnice prezente în Republica Moldova — ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, romi — au trăit, au evoluat și s-au manifestat în cadrul istoric și geografic al spațiului românesc.

A recunoaște contribuțiile acestor grupuri nu în seamnă a elimina contextul românesc în care ele s-au produs. Dimpotrivă, istoria românilor este cadru, nu barieră. Este pânza pe care s-au adăugat, în timp, și alte culori. A rupe această pânză sub pretextul „diversității” în seamnă a distruge tocmai coerența care permite înțelegerea acelui trecut.

A interpreta eronat standardele europene în seamnă a abuza de legitimitatea lor

Consiliul folosește manipulatoriu, aceste recomandări europene nu pentru a proteja drepturile minorităților, ci pentru a scinda societatea, susținând o narațiune ideologică internă falsă, în care orice afirmare a identității românești este tratată ca potențial „exclusivistă”.

În realitate, aceasta este o metodă clasică de deturnare a limbajului internațional:   vocabularul drepturilor omului este manipulat pentru a justifica restrângerea unor drepturi fundamentale – în acest caz, dreptul la identitate, la memorie istorică și la educație în conformitate cu adevărul istoric.

Falsul 6: „Un curriculum de istorie concentrat pe identitatea românească contravine unei viziuni echilibrate și incluzive”

O altă aserțiune diversionistă, perfect aliniată cu logica Mariei Zaharova, este acuzația că predarea Istoriei românilor ar exclude celelalte grupuri etnice, încălcând astfel idealul unei „educații incluzive și echilibrate”. Aceasta este o falsă dilemă. Curriculumul de istorie nu este o aritmetică identitară în care toate grupurile primesc spații egale dintr-un reflex contabil. „Echilibru” nu înseamnă simetrie artificială, ci contextualizare justă.

Istoria românilor oferă tocmai cadrul coerent în care pot fi integrate contribuțiile tuturor celorlalte etnii — nu ca adaosuri accidentale, ci ca părți organice ale unei istorii naționale. Excluderea acestui cadru nu înseamnă incluziune, ci dezrădăcinare mascată în limbajul diversității.

Contrar acestei logici, Consiliul sugerează că un curriculum de istorie care se centrează pe identitatea românească ar fi, prin definiție, exclusivist, dezechilibrat și în dezacord cu idealurile unei educații incluzive. Această afirmație este eronată și viciată de o interpretare  frauduloasă a echilibrului istoric. Ea pornește de la o confuzie gravă între echilibru narativ și neutralizarea identității majoritare – lucru care, în orice stat, ar fi considerat o formă de auto-negare.

Predarea istoriei majoritare nu este opusul incluziunii – ci cadrul pentru ea

Predarea Istoriei românilor nu înseamnă excluderea altor perspective, ci oferta unui cadru istoric coerent în care pot fi înțelese și contribuțiile altor grupuri etnice: găgăuzii, rușii, evreii sau bulgarii nu au trăit într-un vid. Ei s-au manifestat cultural și politic într-un spațiu românesc, în raport cu instituțiile românești, cu limba română, cu valorile și cu istoria acestui popor. A reflecta această realitate istorică nu este o formă de excluziune, ci de onestitate academică.

Un curriculum național nu poate fi construit pe relativism identitar

Este o iluzie periculoasă să credem că un curriculum „echilibrat” înseamnă a reduce toate perspectivele la același nivel, indiferent de ponderea lor în istorie. Echilibrul în educație nu presupune o aritmetică identitară în care fiecare grup primește același număr de pagini. El presupune contextualizare corectă, proporționalitate istorică și integrare, nu egalizare forțată.

Franța nu oferă o pagină pentru fiecare etnie din coloniile fostului imperiu în manualele sale. La fel cum Polonia nu predă o „istorie echilibrată” în care lituanienii, germanii și evreii primesc același spațiu cu poporul polon. România nu anulează istoria națională din manuale pentru a echilibra contribuția comunității maghiare. De ce am face noi așa ceva în Republica Moldova?

Curriculumul de istorie trebuie să reflecte realitățile structurale, nu să le dilueze politic

Realitatea este că majoritatea istorică, culturală, lingvistică și etnică a Republicii Moldova este românească. Acest lucru este confirmat de:

• Declarația de Independență;
• Hotărârile Curții Constituționale;
• Structura lingvistică a sistemului de educație;
• Identificarea culturală a populației, în special în rândul generațiilor post-sovietice.

A dilua acest adevăr în numele „echilibrului” este echivalent cu a forma elevi fără ancoră identitară, fără repere clare, ușor de manipulat în fața oricărei agende externe.

Falsul 7: „Denumirea ‘Istoria românilor’ contravine Recomandării 15 (2001) a Consiliului Europei privind predarea istoriei”

Consiliul face aici un exercițiu clasic de manipulare semantică: confundă naționalismul toxic cu identitatea istorică firească și invocă Recomandarea 15 (2001) a Consiliului Europei în mod trunchiat, pentru a sugera că simpla utilizare a denumirii „Istoria românilor” ar echivala cu un exces de naționalism. Această afirmație este, din nou, o deturnare gravă a sensului real al documentului internațional. Să lămurim faptele:

Recomandarea 15 (2001) nu interzice istoriile naționale – dimpotrivă, le afirmă rolul formativ

Textul Recomandării 15 (2001) subliniază clar că predarea istoriei trebuie să promoveze:

• o cunoaștere critică a propriului trecut;
• dezvoltarea identității naționale în context european;
• respingerea mitologiilor istorice și a urii interetnice.

În niciun punct, documentul nu interzice sau condamnă predarea istoriei naționale – și cu atât mai puțin nu leagă denumirea unei discipline de conceptul de „naționalism excesiv”. Este vorba despre conținut, nu despre titlu. Ceea ce Consiliul Europei descurajează este folosirea istoriei pentru incitare la ură, nu păstrarea coerenței identitare.

A promova identitatea nu înseamnă a promova naționalismul

A susține că „Istoria românilor” este o formă de „naționalism excesiv” e o glisare periculoasă de sens: se trece de la ideea de identitate afirmată la ideea de naționalism agresiv, fără niciun argument concret.

Această logică este folosită de propaganda rusă exact în acest scop: să culpabilizeze orice afirmare a identității românești ca fiind o formă de „exces”, „naționalism”, „excludere”. E o tactică veche, dar perfidă: transformarea normalului în suspiciune.

Predarea unei istorii naționale nu exclude pluralitatea de perspective

Curriculumul de Istoria românilor din Republica Moldova conține – în mod real – informații despre:

• prezența și rolul minorităților etnice în diverse epoci;
• contextul internațional și regional;
• interferențele culturale, migratorii și geopolitice.

A prezenta denumirea de „Istorie a românilor” ca pe un curs de „naționalism etnic” este o minciună, care nu se bazează pe nicio analiză de conținut. Este o etichetă aruncată în spațiul public pentru a legitima o diversiune ideologică.

Falsul 8: „Până și România a fost criticată pentru denumirea ‘Istoria românilor’, în loc de ‘Istoria României’”

Consiliul face trimitere la cel de-al treilea Raport al Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) cu privire la România, susținând că denumirea „Istoria românilor” a fost problematică și pentru autoritățile europene. De fapt se încearcă de a sugera falsa idee că până și România este criticată pentru „Istoria românilor”, astfel Republica Moldova trebuie să „corecteze” urgent această „aberație”.

Această referință este, din nou, trunchiată, manipulatorie și profund irelevantă pentru cazul Republicii Moldova. Iată de ce:

Raportul ECRI nu critică existența cursului „Istoria românilor”, ci absența incluziunii în conținut

Raportul ECRI menționat (Al treilea Raport privind România, 2006) nu contestă denumirea „Istoria românilor”, ci subliniază faptul că manualele din România, în ansamblul lor, ar trebui să reflecte mai mult diversitatea etnică a țarii – în special contribuția comunității rome.

Sesizați diferența?

În niciun punct al raportului nu se afirmă că denumirea „Istoria românilor” ar fi greșită sau discriminatorie. Dimpotrivă, ECRI pledează, ca și în celelalte rapoarte ale sale, pentru pluralismul de perspective, nu pentru eliminarea denumirii naționale.

Confuzia între „Istoria românilor” și „Istoria României” este o falsă problemă semantică

„Istoria României” este denumirea standard a disciplinei care vizează istoria statului român în granițele sale moderne;

„Istoria românilor” este o disciplină care are în vedere evoluția istorică a poporului român în ansamblul său – inclusiv în afara granițelor actuale ale statului român (cum ar fi spațiul Basarabiei, nordul Bucovinei, Timoc etc.).

Astfel, folosirea noțiunii de „Istoria românilor” în Republica Moldova este mai mult decât legitimă – este de fapt corect și absolut necesar, deoarece:

• reflectă realitatea istorică a acestui teritoriu;
• integrează populația majoritară într-o linie istorică coerentă;
• recunoaște contribuția populației românești la cultura, educația și reziliența acestui spațiu.

Invocarea României pentru a justifica anularea propriei istorii este distorsionare demagogică a realității

Chiar dacă România ar fi schimbat (ipotetic) denumirea disciplinei în „Istoria României”, asta nu ar justifica eliminarea denumirii „Istoria românilor” în Republica Moldova – un stat cu o altă poziționare geografică, identitară și simbolică în raport cu narațiunea istorică.

România are un stat consolidat, o societate civilă matură și o identitate națională nerevendicată de nimeni. În Republica Moldova, avem o societate traumatizată de patru decenii de ocupație și rusificare forțată, unde administrația sovietică a supus această populație unui veritabil genocid identitar. Și astăzi, în cadrul războiului hibrid purtat de Rusia împotriva Republicii Moldova, contestarea identității românești (inclusiv prin contestarea denumirii „Istoria românilor”) reprezintă o continuare directă a politicilor staliniste de genocid cultural.

Falsul 9: „Denumirea ‘Istoria românilor’ reprezintă discriminare directă în raport cu alte grupuri etnice”

După o serie de argumente trunchiate, statistici false, interpretări abuzive ale tratatelor internaționale și o confuzie voită între identitate și excludere, Consiliul ajunge la concluzia finală: că denumirea disciplinei „Istoria românilor” ar constitui discriminare directă față de alte grupuri etnice. Această afirmație este abuzivă din punct de vedere juridic, ilegitimă din punct de vedere istoric și periculoasă din punct de vedere civic.

Criteriul de „discriminare directă” nu este aplicabil în acest caz

Discriminarea directă, conform legislației internaționale și naționale, presupune tratament diferențiat și defavorizant aplicat unei persoane sau unui grup aflat într-o situație comparabilă, pe criterii de etnie, rasă, religie etc. – Predarea Istoriei românilor nu defavorizează niciun elev. Toți elevii – indiferent de etnie – studiază aceeași programă, primesc aceeași instruire și sunt supuși acelorași standarde educaționale. A spune că simpla denumire a unei discipline defavorizează alte etnii este echivalent cu a spune că predarea limbii române ca limbă oficială ar fi discriminatorie față de vorbitorii de rusă, bulgară sau găgăuză. Este un derapaj logic și juridic.

A nu include denumirile tuturor etniilor într-o disciplină nu înseamnă excludere

Dacă aplicăm acest raționament la toate materiile, ar trebui ca:

• Biologia să fie redenumită „Biologia tuturor ființelor umane”;
• Istoria Franței să fie redenumită „Istoria tuturor popoarelor de pe teritoriul francez”;
• Limba română să devină „Limba tuturor vorbitorilor din acest spațiu”.

Este o reducere la absurd, care dacă ar fi aplicată consecvent, ar duce la anularea oricărei identități, a oricărui specific și a oricărei ancore educaționale.

A afirma o identitate nu înseamnă a discrimina alte identități

Denumirea „Istoria românilor” reflectă realitatea istorică, demografică și culturală a majorității absolute a populației din Republica Moldova. A o elimina nu înseamnă a proteja minoritățile, ci a le instrumentaliza politic pentru a justifica un proces de dezidentificare colectivă. Adevărata discriminare este inversă: se produce atunci când majoritatea este constrânsă să-și ascundă identitatea pentru a nu „deranja”.

Este o formă de autocenzură forțată care nu are nimic în comun cu principiile unei democrații funcționale. Este o decizie care, sub pretextul apărării incluziunii, atacă exact fundamentul identității istorice și educaționale a acestei țări. Iar tăcerea în fața ei va însemna, inevitabil, acceptarea unei logici prin care a fi român devine, oficial, o ofensă.

Falsul 10: “Autoidentificarea este un fenomen controversat, deci istoria românilor trebuie evitată”

Consiliul invocă faptul că populația Republicii Moldova ar avea o identitate multiplă și complexă, sugerând astfel că nu ar exista o identitate românească clară care să justifice predarea unei istorii naționale. În realitate, complexitatea identitară nu anulează existența unei majorități istorice românești. Dimpotrivă, tocmai în contextul controverselor identitare, statul are obligația de a afirma cu claritate reperele istorice, culturale și lingvistice ale majorității, pentru a oferi coerență educației și stabilitate socială.

Decizia Consiliului pentru Egalitate se bazează pe o succesiune de falsuri statistice, abuzuri semantice și distorsionări ideologice.  Avizul din 15 mai 2025,  nu are absolut nimic în comun cu ideea de egalitate, cu atât mai mult cu cea de legalitate. Este o mică partitură în opera de demolare identitară a Republicii Moldova, parte integrantă a războiului hibrid purtat de Federația Rusă, menit să surpe însăși bazele existenței statului. Este acea armă, care a fost  agățată pe perete, anume pentru a trage la momentul dorit.

Exact acest lucru îl face Rusia și în Ucraina – neagă însăși existența națiunii ucrainene. În viziunea imperială rusă, Ucraina nu există: există doar niște fii rătăcitori, aproape-ruși deviați sub influența Occidentului, care vor reveni acasă după ce se vor sătura de democrație și libertate. Același model de negare, de rescriere a identității și de discreditare a aspirațiilor naționale este aplicat și în Republica Moldova. Doar contextul e diferit. Strategia e aceeași.

Este momentul ca societatea civilă, intelectualii, profesorii, elevii și fiecare cetățean care nu vrea să trăiască într-un stat fără memorie să reacționeze. Să nu lăsăm această diversiune  să devină parte din banalul instituțional.

Ministerului Educației  este obligat să conteste in instanță și să ceară anularea avizului ca fiind unul absolut ilegal.  Războiul hibrid nu se poartă doar cu tancuri sau influenceri plătiți. El se poartă în sălile de clasă, în paragrafele din manuale, în deciziile tăcute ale unor comisii „neutre” și în complicitatea celor care aleg să tacă. Dacă nu înțelegem acest lucru acum, vom descoperi prea târziu că nu ne-au cucerit – ne-am predat singuri.

Această decizie este o linie roșie. Pas cu pas, ceea ce era firesc devine „problematic”, iar ceea ce era identitar devine „discriminatoriu”. Dacă azi se elimină „Istoria românilor”, mâine va fi considerat „discriminatoriu” alfabetul latin. Mai apoi, pentru a ne „reuni cu Tranistria” tricolorul și  însăși denumirea limbii române vor fi eliminate din Constituție. Sună fantasmagoric? Eu n-aș fi atât de sigur.

Cred că acest articol trebuie să se încheie cu un anumit avertisment:

Dacă minciuna nu este contestată, ea devine precedent. Dacă nu este condamnată, devine normă. Mai apoi se instalează tăcerea complice. Minciuna, odată strecurată în discursul public și lăsată să plutească nestingherită, capătă treptat greutate, respectabilitate, autoritate. La început pare o scăpare, o formulare nefericită, o excepție. Dar dacă nu este demascată, dacă nu este pusă sub reflector și spulberată, se strecoară în conștiința colectivă. Și de acolo, devine politică de stat. Așa se nasc „adevărurile oficiale”. Așa se rescrie istoria. Așa se falsifică memoria unei națiuni.

Contestarea unei minciuni — mai ales atunci când poartă sigiliul unei autorități sau se ascunde sub haina unui „aviz consultativ” — nu este doar un drept.

Este o obligație.

Un act de igienă morală.

Un gest de apărare dar și de supraviețuire pentru viitor.