Anatol Țăranu // Doga, universalitate și identitate: caz despre cultură și antiromânism

Și mai puțini au reușit să urce, dincolo de granițe și sisteme politice, pe treapta universalității, fără a-și uita rădăcinile. Eugen Doga a fost unul dintre aceștia. Și totuși, moartea sa nu a fost doar un eveniment cultural. A fost și un revelator al tensiunilor identitare din spațiul nostru, dar și al unei practici imperiale, care nu încetează, continuând să se manifeste prin confiscarea simbolică a românității.

De la Chișinău la Kremlin: cine îl revendică pe Doga?

După moartea compozitorului, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, nu a ratat ocazia de a-l numi pe Eugen Doga „compozitor sovietic” și „reprezentant al culturii ruse”. Nimic nou sub soare. Este vechiul reflex imperial, când ceea ce a trăit în URSS trebuie obligatoriu să aparțină „marelui popor rus”.

Gestul Mariei Zaharova nu este doar o gafă diplomatică sau o formulare nefericită: este o expresie a vechii practici imperiale de confiscare culturală. Exact cum Rusia revendică istoria Kievului, ortodoxia bizantină sau chiar moștenirea sovietică a popoarelor cucerite, revendicarea lui Doga face parte din același arsenal retoric, menit să mențină ficțiunea unei dominații culturale.

Eugen Doga nu a fost un compozitor rus. El a trăit într-un imperiu care i-a cenzurat limba, i-a falsificat istoria și i-a amputat identitatea națională. A vorbi despre el ca exponent al „culturii ruse” e un act de negare a propriei lui biografii spirituale. Doga a recunoscut valoarea culturii ruse autentice, dar nu a compus în limba rusă, nu s-a identificat cu valorile rusești, nu a trăit în orizontul lor simbolic. S-a născut în Transnistria, în satul Mocra – un spațiu românesc rănit de istorie și purtând în el dorul și limba acestei țări. Muzica sa nu este doar frumoasă, este identitară. Îți vorbește despre Basarabia chiar și atunci când nu rostește cuvântul.

Confuzii de acasă: „moldovenească” sau „românească”?

Mai grav decât revendicările de la Kremlin sunt, poate, confuziile de acasă. După ce am scris un text în care l-am numit pe Doga „compozitor român”, un cunoscut artist moldovean m-a corectat ironic: „Nu știați că există muzică moldovenească, oltenească, ardelenească…?”

Această „glumă” nu e inocentă. E ecoul unui deceniu întreg de politică identitară sovietică, care a inventat o „limbă moldovenească”, ca să justifice deznaționalizarea Basarabiei. Să spui azi că muzica lui Doga e „moldovenească, nu românească”, înseamnă să perpetuezi exact această logică. Înseamnă să crezi, sau să accepți, că moldovenii ar fi o națiune separată, cu o cultură paralelă. În realitate, muzica lui Doga este la fel de „moldovenească” precum este a lui Enescu „moldavă” sau a lui Ciprian Porumbescu „bucovineană”. Toți acești termeni definesc un spațiu geografic și regional, dar nu o identitate culturală separată.

„Român” și „universal” nu sunt antonime

Se spune des că Doga este un „compozitor universal”. Adevărat. Dar universalitatea nu contrazice apartenența națională – o presupune. Nu poți fi universal dacă nu ești, mai întâi, profund național, autentic. Muzica lui Doga a fost înțeleasă în Japonia, în Franța, în America Latină – dar ea s-a născut din melosul popular românesc, din ritmurile unei limbi care a supraviețuit imperiilor, din sensibilitatea unui neam care și-a cântat adesea suferința mai mult decât bucuria.

Doga nu a fost „românizat” post-mortem. A fost român prin convingere, prin limbă, prin cultură. A spus-o el însuși în repetate rânduri, atunci când nu se temea să afirme că limba română este limba sa și că valorile culturii românești îl definesc. Cei care îi neagă acum această apartenență, o fac fie din ignoranță, fie din interes.

Când moartea devine teren de luptă ideologică

Trist este că moartea unui artist devine, în spațiul nostru, nu un moment de tăcere și reculegere, ci un nou front de război identitar. În Rusia, în Transnistria, în unele cercuri politice de la Chișinău, moștenirea lui Doga este deja reinterpretată, redesenată, învelită în panglici sovietice și drapele străine. Adevărul simplu că Doga a fost un român din Basarabia pare prea greu de suportat pentru o ideologie care a construit identități artificiale, tocmai pentru a slăbi națiuni reale.

O datorie de memorie

Noi, cei de azi, avem o datorie nu doar față de Doga, ci față de adevărul istoric și cultural. În fața încercărilor de confiscare sau mistificare, este obligația intelectualilor, artiștilor și liderilor de opinie să spună adevărul fără echivoc: Eugen Doga aparține culturii române. Nu pentru că a fost „mai român decât alții”, ci pentru că identitatea lui – asumată, trăită, exprimată în note și în cuvinte – este una românească. Restul sunt deformări, manipulări sau tăceri complice.

Eugen Doga a fost moldovean prin geografie, dar român prin limbă, prin spirit și prin operă. Nu putem lăsa ca moștenirea sa să fie confiscată de imperii, de nostalgii sovietice sau de confuzii provinciale.

Într-o epocă în care marile valori par să se stingă, muzica lui Doga ne oferă un punct de sprijin și convingerea că frumusețea nu e niciodată apatridă. Ea vine dintr-un loc concret, dintr-un neam anume. Iar în cazul lui Doga, acel loc se numește România – în sens cultural, nu administrativ. În sens profund, nu birocratic.

Eugen Doga nu a murit. A devenit parte din patrimoniul etern al românității. Să-l păstrăm acolo. Cu respect. Și cu adevăr.

‍