Anatol Țăranu // Nicușor Dan și perspectiva proiectului reîntregirii naționale

Evenimentul capătă o dimensiune aparte în contextul în care Republica Moldova a votat covârșitor pentru Nicușor Dan, exprimând prin ieșirea record la urne o aspirație clară: reconectarea profundă la România și la proiectul civilizațional european prin București.

Încă din primul său discurs în calitate de președinte, Nicușor Dan a transmis un mesaj cu puternică încărcătură strategică: prima sa vizită oficială și-o dorește la Chișinău. Nu la Bruxelles, nu la Paris, nu la Berlin, ci în capitala celui de-al doilea stat românesc. Și chiar dacă realitățile diplomatice ar putea, în cele din urmă, să impună o altă destinație, gestul inițial, instinctul politic de a privi spre Chișinău, este cel care contează cu adevărat. Și aceasta nu este o simplă alegere simbolică, ci o declarație de intenție. Într-un moment în care geopolitica regională este într-un vârtej de incertitudini și amenințări, președintele României semnalează limpede că prioritatea sa este destinul comun al celor două state românești.

În alocuțiunea sa inaugurală, Nicușor Dan a vorbit, cu responsabilitate, despre necesitatea unui fond de garantare a investițiilor românești în Republica Moldova, semn al unei viziuni pragmatice și de lungă durată. Dar mai important, a făcut o distincție rar auzită în discursul oficial de la București: românii din Republica Moldova nu sunt parte a diasporei. În subtextul acestei aprecieri, se conturează o poziționare nouă, revoluționară în raport cu trecutul diplomatic recent – recunoașterea de facto a unei comunități istorice, parte integrantă a națiunii române, care trăiește temporar în alt stat.

Aplicarea proiectului unirii necesită multă inteligență și mult efort. Deși în sondaje sprijinul pentru unirea Republicii Moldova cu România variază între 37% și 40%, acest procent este departe de a fi nesemnificativ. Totuși, deziluzia unei părți a publicului român vine dintr-o așteptare nerealistă – aceea a unei majorități absolute unioniste, spontană și imediată. În realitate, orice proces de integrare națională presupune efort, timp și educație. Din păcate, ideea unirii a fost parțial confiscată de actori marginali, vocali, uneori agresivi și neinstruiți, ceea ce a discreditat-o în fața unei părți a opiniei publice.

Unionismul nu înseamnă retorică de miting sau lozinci războinice. Adevăratul unionism este acela care a inspirat pașoptiștii, aflându-se la baza Unirii din 1918, sau când, în 1991, a fost ratat momentul favorabil, din cauza refuzului autorităților de atunci de la București de a răspunde cererii de reunificare, exprimată de Chișinău. Toate aceste episoade indică faptul că șansele unirii apar în momente rare și dramatice și că ratarea lor poate avea consecințe istorice majore.

Românismul unionist a fost la prima etapă a Mișcării de emancipare națională o formă de rezistență în fața ocupației sovietice. Dar astăzi, forma sa primară, stradală, isterizată – fără cultură politică, fără plan, fără viziune – a devenit o armă indirectă a Moscovei. Kremlinul nu dorește o apropiere reală între Republica Moldova și România, dar are tot interesul să mențină ideea unirii într-o zonă toxică, decredibilizată, pe care o poate arăta ca sperietoare. Astfel, unii dintre cei care mimează unionismul nu fac decât să servească, conștient sau involuntar, obiectivele Rusiei.

În acest aspect este semnificativ faptul că în Republica Moldova a apărut deja o forță politică pro-unionistă coerentă – Platforma Reîntregirii Naționale, care propune o foaie de parcurs concretă: semnarea unui tratat de relații speciale și frățești între cele două state românești. Un astfel de tratat ar putea reglementa chestiuni vitale – de la securitate comună la integrarea infrastructurală, educațională și culturală – fără a forța etapele sau sensibilitățile interne de la Chișinău.

Această abordare deschide premisele pentru o dinamică nouă în relațiile celor două state românești. Dacă în trecut discursul despre Unire era ținut în zona simbolică, a comemorărilor și visului, sub președinția lui Nicușor Dan pare să prindă contur o strategie pas cu pas, coerentă și ancorată în realitățile politice și economice.

Un pas major ar putea fi chiar inițiativa modificării Constituției României, prin introducerea unui articol similar celui din Legea fundamentală a Germaniei federale, care prevedea explicit posibilitatea reunificării cu RDG. O asemenea prevedere ar oferi un cadru juridic clar, democratic și predictibil pentru eventualitatea în care cetățenii Republicii Moldova ar decide să urmeze calea Unirii.

În acest moment, alegerea lui Nicușor Dan deschide o fereastră de oportunitate istorică. Dar succesul proiectului de reîntregire națională depinde și de ce se va întâmpla la Chișinău, după alegerile parlamentare din 28 septembrie. Dacă în Moldova va apărea un partener politic influent, curajos și orientat strategic, cu o identitate românească asumată – atunci Prutul ar putea deveni nu o graniță, ci un pod de solidaritate, renaștere și dezvoltare comună.

Reunirea celor două state românești nu este doar o datorie istorică. Este, poate, singura soluție viabilă pentru ca Republica Moldova să iasă din zona gri a insecurității, a stagnării economice și a vulnerabilității geopolitice. Reîntregirea națională românească, dacă este gestionată inteligent și etapizat, în dependență de conjunctura internațională, poate deveni proiectul-salvator, care va garanta dezvoltarea, siguranța și demnitatea tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei.

Sub președinția lui Nicușor Dan, acest proiect prinde contur. Acum, mingea este și în terenul Chișinăului. Este momentul ca visul generațiilor să devină un proiect de țară. Sau, mai bine spus, un proiect pentru o singură țară.

‍