Dumitru CRUDU // Și-a împușcat tatăl ca să plece din oraș

Când ți-am zis că ar trebui să plecăm din oraș, ai strâmbat din nas.

Nici măcar nu m-ai ascultat până la capăt. Furios, vedeam cum fierbeai de furie și cum ți-ai ieșit afară din papuci, strigându-mi să-mi închid fleanca și să nu mai debitez atâtea prostii.

Te-am apucat de mână și te-am tras după mine spre fereastră. Obrajii îți ardeau. Nu voiai, dar totuși m-ai urmat.

Ți-am arătat șirul nesfârșit de oameni cu valize în mâini și cu copii alături. Toți plecau. Îi vezi, ți-am strigat, știi ce fac oamenii ăștia? Pleacă! Unii chiar fug și i-am arătat în direcția câtorva oameni care fugeau cu genți în mâni sau cu rucsace în spate. Noi de ce mai rămânem? De ce să nu plecăm și noi? De ce nu vrei să plecăm și noi? îți strigam și tu mi-ai astupat gura cu palma, strigându-mi înciudat să tac și eu ți-am îndepărtat mâna, dar nu am mai scos nicio vorbă, și nu pentru că m-aș fi speriat de tine, ci pentru că afară începuseră brusc să mugească sirenele, măturând curtea de fugari.

Știai și tu prea bine ce urmează după ce răsună alarmele?

Cad bombele.

Sau rachetele.

Sau obuzele.

Sau vin dronele.

Important e ca, până atunci, să reușim să ieșim din casă și să coborâm în adăpostul de sub blocul nostru.

M-ai luat de mână și m-ai împins spre ușă. Fugeam unul după altul. Pe băiatul nostru îl cărai în brațe. El nu putea să meargă și umbla prin casă sau prin oraș doar într-un scaun cu rotile. Nu am mai luat cu noi și scaunul cu rotile. Șchiopătai. Vedeam prea bine asta, dar nu te-ai oprit nici măcar pentru o secundă. L-ai ținut în brațe pe toată durata bombardamentului. În adăpostul acela se refugiaseră și câțiva oameni cu valize. După ce s-ar fi terminat bombardamentul, ei ar fi fugit la gară.

După ce a explodat și ultima bombă, am urcat înapoi în casa noastră, cu limbile înghețate în gură. Dar am prins la limbă în bucătăria noastră, când tu ți-ai aprins o țigară. Viorel se plimba prin casă, în scaunul său cu rotile, cu căștile în urechi. Aculta muzică. În momentele alea te uram, mă gândeam că a mai rămâne în acest oraș bombardat zi de zi sau noapte de noapte sau, deseori, și ziua și noaptea, însemna să ne semnăm singuri sentința de condamnare la moarte. Îmi era clar că trebuia să plecăm, dar tu nu voiai asta.

Pe atunci nu înțelegeam de ce, iar tu nu voiai să-mi spui. Am înțeles un pic mai târziu, într-o zi când a răbufnit o nouă alarmă și tu nu ai putut să mai ieși din casă, iar eu nu l-am putut căra cu mine și pe băiatul nostru, pentru că era prea greu și am fugit singură în adăpost.

Până să înțeleg însă de ce te împotriveai să plecăm, te pisam zilnic. Într-o zi, ți-am smuls țigara din gură, și am aruncat-o pe fereastră. De dimineață, vecinii noștri tropăiau prin casa lor încoace și încolo.

Ascultă, ți-am zis, știi ce fac acum vecinii de deasupra noastră?

Tu tăceai.

Știi sau nu?

Răspunde-mi! Nu tăcea ca un mormoloc.

Știi de unde vine târșâitul ăsta din tavan?

Râcâitul ăsta nesuferit.

Ei pleacă.

Ei își târâie gențile prin casă, spre lift. Asta fac ei acum, ți-am zi.

Pleacă.

Auzi, ei pleacă.

Auzi cum uruie liftul?

Ei au plecat deja și n-o să-i mai vedem niciodată.

Plânsetul băiatului lor- al lui Marc- după trotineta rămasă acasă să nu spui că nu te-a tulburat și pe tine, te-am întrebat. Pe mine m-a tulburat și m-au revoltat strigătele de mânie ale tatălui lui, ale domnului Narcis.

Pe tine nu?

Cică el nu-și putea închipui cum băiatul lui se putea gândi în niște clipe ca acelea la o trotinetă. Și de ce nu s-ar fi gândit?

Și de ce să nu-și ia cu el și trotineta, cu atât mai mult cu cât ai lui o cumpăraseră doar cu câteva zile înainte de-a ajunge războiul și în orașul nostru și el nu reușise să iasă cu ea în oraș. Ceea ce nu înțelegea tatăl lui și probabil nu pricepi nici tu e că trotineta aia pentru el era foarte importantă. Mai importantă decât orice pe lume asta.

Și eu aș fi plâns dacă nu m-ar fi lăsat și pe mine să mi-o iau, indiferent de ce s-ar fi întâmplat în acele clipe afară.

Cu trotineta aia Marc a mers doar prin casă când domnul Narcis ieșea în oraș ca să le cumpere din mâncare. Drăcia dracului, ce rău îmi pare pentru băiatul lui. Ție nu-ți pare rău? Vouă nu vă pare rău?

Pe de altă parte, mă bucur că au plecat.

Tu atunci m-ai tras de mână după tine la fereastră și eu am văzut cum o dronă pe care nu anunțase nicio alarmă aeriană s-a izbit în mașina în care ei au urcat și aceasta a explodat și în ziua aia nu am mai scos niciun cuvânt. Inima mi s-a făcut gheață în piept. Oare și cu noi la fel s-ar fi putut întâmpla dacă am fi încercat să plecăm?

Dar nu am renunțat la ideea mea. Iar după ce am auzit că o bombă a căzut peste casa mătușii mele Eugenia, am început să te presez și mai tare, până am aflat și de ce tu nu vrei să pleci. Pentru că pur și simplu nu mai erai în stare să mergi. O distanță ca aia dintre dormitor și bucătărie pentru tine era prea mare. Gâfâiai până ajungeai în bucătărie, iar când ajungeai totuși, te trânteai epuizat pe un scaun, lipindu-ți spatele și ceafa de perete. Pe drum, te opreai ca să-ți tragi sufletul în ușa dormitorului sau în diferite colțuri ale vestibulului. Oboseai foarte repede, de la un minim efort și îți reveneai foarte greu și niciunul dintre noi nu putea să înțeleagă de la ce ți se trăgea asta. Bănuiam că de la diabet. În perioada aia ți se terminaseră injecțiile de insulină și tu presupuneai că de aici ți se trag toate, dar farmaciile erau închise.

În fiecare zi, în intervalurile dintre bombardamente, ieșeam în oraș să caut farmacii. Acum important era să te salvez pe tine.

Prietena mea Elvira m-a sunat într-o zi și mi-a spus că ar fi deschisă o farmacie vizavi de biserica de pe strada Teilor. Am mers și acolo și, într-adevăr, era deschisă și ți-am putut cumpăra insulină și așa te-ai putut și tu ridica din pat. Visul meu era să te faci bine ca să putem pleca de aici într-o altă țară, unde nu explodează bombe și rachete și unde nu turbă zilnic alarmele aeriene. Tu erai însă prea slăbit pentru a putea face față unor drumuri mai lungi. Și apoi, cum o să ne descurcăm și cu fiul nostru, care nu poate să meargă deloc?

Într-o joi, am ieșit iar în oraș ca să caut insulină- acum se mai găsea doar la negru și se vindea la niște prețuri orbitoare. Prietena mea Elvira știa un contrabandist cu insulină. Ne-am întâlnit în piața libertății și pe drum ea mi-a povestit despre care prietenă sau colegă de-a noastră a mai fost răpusă de bombe și numărul lor era uriaș. Concluzia ei era că trebuie să fugim din oraș dacă vrem să ne salvăm pielea. Cât mai repede. Urgent. Chiar azi.

Și  ce ai să faci cu ai tăi?

Ea îl avea doar pe tata.

O să-l împușc, asta o să fac. El e dement. El uită gazul sau apa deschisă și eu îl țin toată ziua încătușat ca să nu-mi arunce casa în aer sau să mă omoare pe mine. Cu mine nu-l pot lua, căci mă tem să nu mă atace pe drum, fiindcă el e foarte violent, dar nici să-l las singur nu pot. O să-l împușc, mi-a spus ea. O să-l împușc, ce să fac altceva. O să-l împușc ca să-mi pot salva mie viața.

Soțul meu are pistol, dar eu nu l-aș putea împușca niciodată.

Atunci părăsește-l, mi-a spus ea.

Și cu băiatul ce să fac?

Părăsește-l și pe el.

Părăsește-i pe amândoi, mi-a strigat ea, gândește-te la tine. Ei, oricum, mai devreme sau mai târziu, se vor prăpădi. Se vor prăpădi, chiar și cu tine alături. Înțelegi sau nu? mi-a strigat ea, când dădeam colțul și ieșeam pe strada care duce spre gară.

Mergem? m-a întrebat ea și eu am întrebat-o înseamnă că ți-i împușcat tatăl, dar ea s-a făcut că plouă.

Mergi sau nu?

Nu i-am răspuns nimic, dar totuși ne apropiam de gară. Ezitam să plec sau să nu plec. Până la urmă, m-am decis să plec, iar la ei încercam să nu mă gândesc. Așa sau altfel, oricum s-ar fi prăpădit. Când am ajuns în fața unui tren în care oamenii se îmbrânceau ca să urce, Elvira mi-a pus în mână și un bilet, ea  având două. Al doilea îl cumpărase pentru mine. Era sigură că o să mă convingă.

Ne îmbulzeam și noi să urcăm în tren prin mulțimea compactă de oameni. Parcă ar fi fost un zid. Pe peron, am văzut un băiat în cărucior, împins de un bărbat în cârje și mi-am adus aminte de fiul și de soțul meu și am refuzat să mai plec, iar Elvira a vândut biletul meu unei alte femei. Oamenii s-au bătut pentru biletul ăla și a câștigat femeia aia voinică. Trenul s-a urnit din gară, lăsând un peron plin ochi de oameni, în așteptarea unui alt tren.

Eu m-am întors în oraș ca să caut o farmacie deschisă. Toată ziua am bătut orașul până am dat de una care lucra. Am cumpărat insulină și m-am întors la tine. Despre toate astea nu-ți voi spune nimic, niciodată.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.