Iulian Chifu // Israel-Iran și reconfigurarea Orientului Mijlociu

Dar parcă niciodată nu am avut un Iran atât de slab sau măcar vulnerabil, o conjunctură atât de potrivită și o așezare a astrelor geopolitice mai clară pentru ca acțiunea de eliminare prin acțiune militară a programului nuclear iranian să nu aibă loc, cu atât mai mult cu cât a fost purtată de către Israel, de unul singur. Rămân, desigur, marile incertitudini critice legate de o asemenea operațiune temerară: cum mai arată relația SUA-Israel după un asemenea atac, care a fost capacitatea reală de distrugere și cât a fost distrus din programul nuclear cunoscut sau disimulat, care este ecuația capacității de retaliere a Teheranului versus capacității de absorbție a atacurilor posibile de către Israel, cât de serioasă este distrugerea programului nuclear și pentru cât timp persistă prezumția de înfrângere a Iranului pe această dimensiune și dacă, intenționat sau din întâmplare, efectele pot merge până la schimbarea regimului ayatollahilor. 

Pretexte, antecedente și motive pentru atacul din 12 iunie 

Israelul consideră că ceea ce i se întâmplă începând cu operațiunea teroristă a Hamas din 7 oct 2023 are în spate semnătura, dacă nu autoratul direct, a Iranului, cel care a aprovizionat constant cu arme Fâșia Gaza, așa cum a făcut-o cu Hezbollahul libanez, cu regimul sirian Al Assad sau cu milițiile proxy din Irak. Or acțiunea consecutivă a Israelului din Fâșia Gaza, cu obiectivul de a eradica Hamas și capacitatea sa de lovire și înlocuirea acesteia în administrarea Fâșiei, odată cu eliberarea ostatecilor, este și o acțiune care vizează eliminarea unui instrument de presiune al Iranului asupra Israelului. 

Dar acțiunea nu s-a oprit aici: a urmat o altă operațiune temerară de eliminare a nivelurilor executive doi și trei ale Hezbollahului libanez, prin afacerea pagerelor, împreună cu eliminarea în câteva rânduri a conducerii Hezbollah prin lovituri directe, astfel încât destructurarea miliției pro-iraniene și susținerea regimului libanez de la Beirut pentru a prelua controlul deplin al teritoriului și componentei militare să ducă la imposibilitatea refacerii sale. Astăzi încă Iranul făcea eforturi substanțiale pentru a transmite arme prin Siria și bani prin diferite rute aeriene și modalități ocolitoare, un efort zădărnicit de noua conducere libaneză și hotărârea sa de a menține controlul total asupra statului și a numai avea un actor non statal care să-l șantajeze și să-i conteste acțiunea, lucru la care a ajutat mult și schimbarea dramatică din Siria și eliminarea regimului Bashar al Assad și hotărârea regimului de la Damasc de a bloca tranzitul de arme prin țară. 

Piesele dominoului, construit în timp de Iran pentru descurajarea activă a Israelului și dominația Orientului Mijlociu au căzut, astfel, una câte una din Orientul Mijlociu. A mai rămas pleiada de miliții pro-iraniene din Irak, acolo unde doar grupările șiite pro-Karbala, Ayatollahul Ali Sistani și grupul lui Moktada al Sadr le contestă, dar spațiul de acțiune le este limitat la amenințarea trupelor americane staționate aici. Mai notăm, firește, și gruparea yemenită al Houthi, și ea decimată pas cu pas de către Israel în ultimele săptămâni. Acțiunea împotriva Axei Rezistenței, cum a numit Iranul grupările sale dependente, a deschis și ea calea spre așezarea față în față, direct și fără intermediari, a Israelului și Iranului în perspectiva confruntării militare, așa cum am ajuns și la momentul de joi. 

Israelul era cunoscut pentru perceperea oricărui stat din regiune ce ajunge la arma nucleară drept amenințare existențială la adresa sa. Celebra doctrină Menachem Begin a fost elaborată și denumită după primul său premier care a intervenit pentru distrugerea militară a programului nuclear irakian, bombardând în 1981, prin operațiunea Opera, reactorul nuclear de la Osirak, lângă Bagdad, într-un atac țintit. Irakul era atunci prea preocupat și în război cu Iranul, așa încât realierea nu a avut suflu și forță. Nici atunci acțiunea nu a avut acordul SUA, dar Saddam Hussein nu a avut nici timpul, nici ocazia să retalieze. Apoi în 2007, Israelul a distrus, printr-o operațiune acoperită, reactorul sirian al lui Bashar al Assad de la Al-Kibar, o operațiune recunoscută formal abia în 2018, în condițiile în care liderul sirian însuși nu a recunoscut niciodată programul, situl sau operațiunea. 

Acum Iranul este mai aproape ca oricare precedent aspirant în a ajunge la arma nucleară, existând rezerve de uraniu îmbogățit pentru nouă bombe nucleare, precum și capacități cunoscute și disimulate de îmbogățire și creare a celorlalte elemente necesare programului nuclear militar iranian. Teheranul este parte semnatară a Tratatului de Neproliferare nucleară încă din 1968, ca și a acordului JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action din 2015, din care Donald Trump a retras SUA în2018, dar statele europene semnatare au rămas, acord care interzicea activitatea de îmbogățire dincolo de necesarul civil și introducea monitorizarea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică – AIEA.

Ziua de 12 iunie a avut două semnificații relevante. Prima, Rezoluția boardului AIEA care, la cererea statelor europene E3 – Franța, Marea Britanie și Germania și a Statelor Unite a constatat încălcarea de către Iran a angajamentelor din JCPOA și îmbogățirea la60%, aproape de nivelul militar, a uraniului. Ascunderea facilităților și centrifugelor, a rezervelor de uraniu îmbogățit și a celorlalte elemente ce nu pot fi justificate de programul nuclear civil și pe cel medical au dus la o rezoluție de condamnare. Tot așa cum, pe 12 iunie a expirat ultimatumul Trump care presupunea încheierea unui acord SUA-Iran în 60 de zile, un acord care prevedea renunțarea la uraniul îmbogățit dar și la îmbogățirea uraniului în general pe teritoriul național, o temă considerată de către Teheran drept element de suveranitate națională. 

Mai putem nota la premise acțiunile din aprilie și noiembrie 2024, două momente de înfruntare directă, controlată și limitată, între Israel și Iran care nu au dus la escaladarea mai departe. Dar rezultatul a fost distrugerea capacității de apărare a siturilor nucleare iraniene prin eliminarea sistemelor S300 rusești, expunerea siturilor cunoscute și chiar a unuia necunoscut anterior implicat în programul nuclear militar, și expunerea încă o dată, prin amenințare credibilă, a capacității reduse a Iranului de a se apăra și a Israelului de a penetra apărarea anti-aeriană,testată astfel deja înaintea atacului din 12 iunie. Nu sunt de neglijat nici atenționările anterioare, în ani succesivi, când avioane de a cincea generațieF35 au simulat atacurile, repetând acțiunea, iar într-un anumit moment chiar au închis sistemul stealth care le făcea invizibile pentru a transmite clar Teheranului faptul că au fost pe acolo și că este expus acțiunilor israeliene. 

Relația tensionată SUA-Iran – evitarea interdicției unui atac asupra Iranului interpretată drept acord tacit 

Desigur, evoluția Orientului Mijlociu după atacurile Israelului asupra Iranului și mișcările de retaliere sunt sub semnul incertitudinii. Incertitudine la numeroase niveluri, inclusiv critice, care au o întindere foarte mare și un spațiu de speculație enorm, mai ales că forța de verificare în interiorul Iranului e redusă – pentru presă și surse deschise, câteodată chiar și pentru operativii israelieni – iar confirmările privind impactul și capacitatea de distrugere nu se pot rezuma la privirea din satelit, oricât de performant, sau monitorizarea din aer, din nou, oricât de bună ar fi capacitatea de acces pe diferitele spectre. Iar verificarea pe teren este complicată și nu întotdeauna lesne de făcut din multiple surse credibile, dincolo de orice dubiu. 

Totuși cea mai importantă incertitudine critică, pe care de data aceasta o putem verifica, este cum arată relația Israel-SUA, având în vedere desfășurarea unor negocieri în curs ale Americii cu Iranul, negocieri indirecte folosind Omanul, dar și lipsa de apetit a administrației Trump pentru confruntare de orice fel, inclusiv din frica de a fi atrasă în conflict. De aici lucrurile se complică foarte mult, iar precedentele nu sunt deloc ofertante pentru o conciliere rapidă, indiferent de aparențe. Evident că Statele Unite nu pot lăsa Israelul țintă în fața Iranului, odată retalierea începută, așa cum nu o pot face Marea Britanie sau Franța, semnatare ale solicitării de rezoluție la Viena, la AIEA, și membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Dar frica Washingtonului de a nu fi atras fără voie în confruntare dăinuie, ca și nemulțumirea că este obligat să facă ceea ce nu-și dorea și că nu a decis singur formula de acțiune, și aceste elemente pot marca, pe termen lung, relațiile sale cu Israelul. 

Inconsistența mesajelor oficialilor americani, chiar ale lui Donald Trump, susțin nivelul aparent al tensiuniloramericano-israeliene, dar și dorința lui Trump de a asuma o parte din succesul israelian în Iran. Astfel, administrația Trump se află între propria dorință dea-și proteja trupele din Orientul Mijlociu, a-și menține relațiile cu statele arabe și perspectiva negocierii cu Iranul, dar și de a nu fi implicată într-un nou război în Orientul Mijlociu. De altfel, imediat după atac, Iranul l-a convocat pe ambasadorul elvețian la Teheran, reprezentant al intereselor americane la Teheran, pentru a comunica faptul că Iranul consideră SUA vinovate de atacuri prin cooperarea, coordonarea cu Israelul, schimbul de informații, livrarea de muniție și permisiunea oferită pentru atac. Președintele Trump a afirmat că la12 iunie a știut despre atacul israelian planificat și a subliniat că SUA nu are nici o implicare militară. 

Trump și Netanyahu au avut foarte clar poziții diferite în privința Iranului de la începutul administrației Trumpși câteva neînțelegeri au putut fi văzute transparent atunci când Trump l-a umilit pe Bibi în Biroul Oval și a evitat să includă Israelul în recenta sa vizită din Orientul Mijlociu și statele din Golf. În plus, a concediat tot personalul de securitate națională al SUA care era perceput ca favorabil opțiunii militare împotriva Iranului. Totuși Trump nu i-a interzis explicit lui Netanyahu să utilizeze forța împotriva Iranului, iar interpretarea în consecință a fost cea a unui acord tacit. Mai mult, după transmiterea elementelor atacului, avertismentul SUA dat trupelor și retragerea familiilor din Irak au fost interpretate și ca un acord. De altfel, oficialii israelieni au forțat chiar o declarație anunțând “coordonarea deplină și completă cu americanii”, o afirmație combătută explicit de către Secretarul de Stat Marco Rubio, care a afirmat că atacul a fost unul unilateral, lansat de israelieni. Mesajele de la Washington au subliniat faptul că Statele Unite s-au distanțat de acțiunea israeliană. 

Inconsistența mesajelor americane a continuat, mai ales că Donald Trump și-a dorit și a simțit nevoia să reclame o parte din succesul israelian în Iran. El a declarat că loviturile au fost excelente și ar putea ajuta la realizarea unui acord americano-iranian în negocieri, chiar dacă Teheranul respinsese condițiile și se retrăsese de la negocieri după atac. Trump a avertizat că ceea ce urmează va fi și mai brutal decât atacurile din prima noapte și că Iranul trebuie să se angajeze în acordul nuclear cu SUA pentru că are acum a doua șansă să revină la masa de negociere. Iar după detașarea administrației sale și a Departamentului de stat de atacul Israelului și după anunțul lui Marco Rubio că SUA își va apăra soldații(fără a menționa Israelul) și a avertizat Iranul împotriva oricărei victime americane, Trump a anunțat, în sfârșit, că SUA se va apăra, își va apăra bazele și cetățenii și va apăra Israelul în fața oricărui atac de retaliere. Desfășurarea distrugătorului USS Thomas Hudner în regiune ar fi parte a acestui angajament. 

Distrugerea programului nuclear iranian-un obiectiv realist? 

Cel mai important semn de întrebare este capacitatea de distrugere a Israelului, singur, asupra programului nuclear iranian. Cât din programul nuclear poate fi distrus fără intervenția SUA, cu alte categorii de capabilități pentru lovirea în adâncime, pe care Israelul nule deține. În ce măsură distrugerea la suprafață este suficientă, atunci când vorbim de facilitățile adânc îngropate în munte, și dacă distrugerea intrărilor și ieșirilor, a căilor de transport, a rachetelor și lansatoarelor este asiguratoare, după distrugerea capabilităților apărării antiaeriene iraniene. Israelul a dobândit supremația dar nu dominația totală a spațiului aerian, și nici nu a eliminat pe deplin avioanele iraniene care pot interfera zborul și loviturile neîngrădite ale avioanelor sale de generația a patra. 

Apoi trebuie văzută măsura în care eliminarea oamenilor de știință implicați în program, a conducătorilor programului este suficientă, ca și distrugerea și acțiunile colateralele, vizând puncte militare de comandă și control, alimentarea cu energie și gaz care au fost distruse și pentru cât timp. Și, în egală măsură, dacă a fost atinsă resursa de uraniu stocată a Iranului. Asta pentru că programul nuclear este secvențializat, împărțit în numeroase locații, iar cercetarea mai departe spre arma nucleară se desfășoară pe grupuri independente, în paralel, în competiție, dar și cu testare distinctă.  

Astfel, la Natanz, Israelul a distrus complexul de îmbogățire, uzina de îmbogățire a combustibilului – cu1700 centrifuge avansate tip IR-4 și IR-6 care produc uraniu îmbogățit la 60%.Au fost eliminate alimentarea cu energie și stațiile electrice, ca și clădirile cu tehnologie și elemente de sprijin al activității principale. Evaluarea arată o lovitură puternică facilității de la Natanz, dar nu fatală, și că alte lovituri sunt necesare. La Isfahan, Centrul de Tehnologii Nucleare a fost țintași vizează facilitatea de producere locală a uraniului metalic, uzina de fabricare a combustibilului și laboratorul de fabricare a combustibilului, ca și reactoarele. AIEA a anunțat că alte patru clădiri critice au fost distruse, fără a exista scurgeri de radiații. Și la Fordow, la uzina de îmbogățire amplasată în munte, există distrugeri, evaluate drept “limitate”. Se pare, de asemenea, că Iranul a mutat o parte dintre facilități înainte de atac la distanță de siturile nucleare. E vorba despre o uzină de îmbogățire despre care se spune că ar fi fost și ea lovită. 

La acestea se adaugă faptul că Fordow nu este singura instalaţie ultra-securizată pe care Iranul poate să se bazeze. Teheranul a construit recent o instalaţie şi mai adânc în munte, şi mai bine protejată, în Kūh-eKolang Gaz Lā, cunoscută şi sub numele de Muntele Pickaxe, la câţiva kilometri sud de Natanz. În timp ce Fordow are, se crede, două intrări în tunel, care ar fi fost lovite și prăbușite de către Israel, Pickaxe are cel puţin patru asemenea căi de acces, ceea ce face mai dificilă blocarea intrărilor prin bombardament. Sălile sale subterane au, de asemenea, o suprafaţă mai mare. Unii se tem că instalaţia, pentru care Iranul a interzis până acum inspectarea de către AIEA ar putea fi folosită pentru asamblarea unei arme nucleare în cazul în care Iranul ar fi atacat. 

Este aceasta de ajuns pentru a realiza arma nucleară? Desigur, nu sunt încă cunoscute distrugerile aduse programului nuclear iranian și atacurile cel mai probabil vor continua. Dar există suficiente imponderabile pentru a nu putea considera faptul că am ajuns la un punct major și greu reversibil în perioada de un an, de exemplu, deci că programul a fost împins în spate cu această perioadă până la realizarea armei nucleare. Israelul anunțase că programul ajunsese la un punct fără întoarcere și că realizarea bombei nucleare e aproape, ba chiar avuseseră loc un set deteste reușite care anunțau perspectiva aceasta, de unde decizia strategică a loviturii planificate.  

Dar chiar și distrugerea câtorva mii de centrifuge sau a uraniului îmbogățit e neclară, odată ce parte a acestor componente poate exista și în locații necunoscute. Programul distrus ar putea, de asemenea, să fie reconstituit, sau ceea ce a rămas sau a fost salvat poate fi recuperat și îmbogățit la nivel militar pentru cele 9 bombe nucleare pentru care se prezumă că ar exista materialul necesar. Totuși nu asta e totul. Nu știm cât de aproape este Iranul de a produce un dispozitiv nuclear pentru a fi montat pe o rachetă, deși evaluarea era la câteva luni. Pentru că, altfel, oameni de știință mai există, chiar dacă nu sunt la vârful programului astăzi. Iar cunoașterea odată dobândită, termenele de realizare a unei bombe devin tot mai strânse, iar capacitatea de procurare a celor necesare este deja cunoscută, din surse directe sau mai obscure. 

Cât mai rezistă părțile și până unde merge schimbarea Orientului Mijlociu după lovitura din 12 iunie? 

Încleștarea și schimburile de rachete continuă între Iran și Israel. Au apărut victimele și în Israel, de principiu câteva zeci ca urmare a supra-saturării sistemului Iron Dome, câteva ca rezultat al impactului resturilor rachetelor iraniene distruse și chiar câteva ca urmare a impactului propriilor interceptori care au ratat ținta. Implicarea anunțată a altor state, în primul rând SUA, dar și Marea Britanie și Franța, în apărarea Israelului ar putea compensa propriile goluri, tot așa cum distrugerea depozitelor de rachete iraniene și consumarea altora ar ajuta blocarea unei retalieri masive pe perioadă îndelungată. 

Deci durata războiului ține de capacitatea de producție și de funcționarea rachetelor, lansatoarelor și a scutului antirachetă israelian, așa cum contează capacitatea de absorbție a ataurilor cu rachete de către Israel. Totuși Teheranul are la dispoziție și alte acțiuni de retaliere care pleacă de la atacarea bazelor și intereselor americane în regiune și merg spre atacuri cibernetice, atacuri teroriste ,blocarea strâmtorii Hormuz sau atacuri la producția și rafinarea de petrol a statelor din Golf. Fiecare cu plusuri și minusuri, cu costuri și obiecții ale aliaților săi. 

SUA a cerut Israelului să nu atace producția petrolieră și, în afara unui depozit de petrol, țintele s-au rezumat la producția de gaz care e principalul combustibil pentru producerea de energie electrică, cu dublu sens, blocarea aprovizionării instalațiilor militare și întreruperi de energie electrică, un tip de întâmplări care a dus deseori la proteste publice susținute. Iar o penurie de energie electrică creează probleme majore Iranului, care dublează decapitarea nucleară, militară și a conducerii civile implicată în programul nuclear militar. 

O adevărată dezbatere rămâne dacă există intenționalitatea determinării schimbării de regim la Teheran. Aici părerile sunt împărțite și în privința eficienței unei asemenea întreprinderi, și privind impactul posibil al unui asemenea proiect. Precedentele au arătat că regimul s-a cutremurat la probleme de natură economică, la excese de natură represivă islamistă și la penuria de energie electrică. Pe toate aceste componente, Israelul nu a avut niciodată un rol vizibil, așa cum nici alte state occidentale, deși acuzate de ingerință și cu un număr de cetățeni iranieni acuzați și executați ca spioni ai unuia sau altuia dintre aceste state. 

Altfel, Iranul nu este învins definitiv în nici un caz. Chiar asumând o semi-înfrângere și capitularea, respectiv semnarea unui acord vizând programul nuclear, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate. O asemenea evoluție va determina o planificare mai atentă și mai bine secretizată și a programului nuclear, și a eventualei răzbunări pe care Iranul o pregătește sigur împotriva Israelului, realizabilă în timp. Iranul nu este îngenunchiat nici în cazul unei schimbări de regim, pentru că zona islamistă va dăinui și în forma unui partid sau a unor organizații ilegale subterane în cazul unei improbabile formule multipartinice, cu un lidership schimbat. Iar reconcilierea sau recrearea descurajării reciproce pare să nu mai poată reveni curând, ca element de stabilizare pe termen mediu și lung în regiune.

‍