Vadim Vieru // Demnitatea nu se dă jos de pe panou

Și totuși, evenimentele recente din Varnița ne dovedesc că, în fața presiunilor și a intimidărilor, demnitatea și drepturile omului pot fi călcate în picioare fără nicio remușcare.

Într-un gest care sfidează orice respect pentru libertatea de opinie, un banner informativ – menit să pună reflectoarele pe problemele energiei și pe dependența periculoasă a regiunii transnistrene – a fost forțat să dispară. Fără echivoc, cei care au determinat îndepărtarea lui au încălcat nu doar un drept fundamental, dar au atins un nucleu sacru al democrației: adevărul și deschiderea către el.

Acest caz lovește în esența a tot ceea ce ar trebui să fie sacru pentru noi, ca societate: dreptul la a fi informat, la a alege în cunoștință de cauză și la a nu fi manipulat de umbrele unui regim neconstituțional. În loc să avem un spațiu liber pentru schimb de idei și dezbatere reală, apar amenințări, indicații venite de la Tiraspol și mesaje care seamănă mai degrabă cu un avertisment de tip „nu vă aventurați prea mult, altfel…”.

Cum să nu ne doară, când vedem că, sub presiune, instituții și oameni care ar trebui să-și protejeze comunitatea devin unelte de cenzură? Fiecare acțiune de acest fel ne obligă să ne întrebăm ce fel de societate vrem să construim: una care își întoarce privirea de la realitate, refuzând să recunoască problemele acute de pe ambele maluri ale Nistrului, sau una care stă drept și cere soluții adevărate, transparență și implicare fermă din partea autorităților de la Chișinău.

Drepturile fundamentale – un lux sau o prioritate?

Suntem prinși între un regim de facto, care alege intimidarea și cenzura, și o administrație locală care pare să cedeze atunci când apare prima strigare de la Tiraspol. De ce să blocăm un mesaj ce vorbea despre o dependență energetică absurdă și despre costurile reale pe care le plătim cu toții? Cine are interesul să ne țină departe de adevăr, să închidă gura celor care vor să explice că prețul politic pentru un gaz gratuit e, în realitate, mult mai amar?

Nimic nu justifică obstrucționarea accesului la informații și periclitarea dreptului la liberă exprimare. Mai ales când în discuție este o regiune controlată de Rusia ca Transnistria, unde presa independentă oricum nu are ușile deschise, iar jurnaliștii de pe malul drept nu pot intra și relata realitățile economice și sociale de acolo.

De ce trebuie să ne pese?

Pentru că, indiferent pe ce mal al Nistrului trăim, împărțim același viitor. Pentru că demnitatea nu are granițe și nici regimuri paralele care să o poată anula. Iar când autoritățile locale sau instituțiile statului aleg calea ușoară a tăcerii și refuză să pună punct intimidărilor, ne pierdem o parte esențială din ceea ce ne face umani și liberi: curajul de a vorbi și de a fi ascultați.

Este absolut vital ca statul să intervină cu fermitate, să asigure că astfel de episoade nu se vor mai repeta și să sancționeze orice abatere de la principiile democratice. În joc nu e doar un simplu afiș, dar onoarea și drepturile noastre – ale tuturor.

Fiecare cetățean care crede în libertate, fiecare instituție ce se declară fidelă drepturilor omului și fiecare om politic ce iubește democrația ar trebui să se simtă dator să reacționeze. Să nu închidem ochii, să nu cedăm în fața cenzurii impuse de frică sau de interese ascunse.

Da, astfel de cazuri dor, însă ne și trezesc conștiința. Ne arată cât de fragilă poate fi libertatea noastră când e pusă la încercare și cât de mult contează să facem front comun pentru a nu permite nimănui – nici pe malul stâng, nici pe malul drept – să ne răpească dreptul de a ști și de a ne exprima.

Putem și trebuie să ne recâștigăm vocea

Acele lanțuri care apar pe un banner simbolizează, de fapt, tot ce e greșit în mentalitatea „celui care decide ce se spune și ce nu”. Dar, când e vorba de demnitate, nimeni nu ne poate încătușa spiritul civic și adevărul. Îmi doresc ca exemplul dureros din Varnița să provoace un val de solidaritate, să pună presiune pe autoritățile centrale pentru a apăra cu adevărat drepturile și libertățile constituționale – de la Briceni la Giurgiulești și până la Tiraspol.

Acum e momentul să alegem: ne cerem dreptul la informație, exprimare și demnitate sau ne conformăm interdicțiilor și intimidărilor? Eu cred în prima variantă. Și nu mă voi opri din a cere să ne respectăm reciproc libertatea.

‍