Mihai Isac // Între propaganda Lumii Ruse și parcursul european: minoritatea ucraineană din R. Moldova

De asemenea, există o prezență semnificativă în regiunea separatistă din estul statului, unde se estimează că locuiesc peste 144 de mii de ucraineni – adică aproape o treime din populația de pe malul stâng al Nistrului. La acest tablou demografic s-au adăugat, în urma invaziei ruse în Ucraina, valuri de refugiați ucraineni: circa 120 de mii de ucraineni au găsit adăpost în Moldova de la începutul războiului din 2022 (inclusiv aproximativ 14 mii care au ajuns în Transnistria în primele luni ale conflictului).

Comunitatea ucraineană din Moldova are propriile organizații culturale și civice, de exemplu, Congresul Național al Ucrainenilor din Moldova, însă nu deține o autonomie administrativ-teritorială (precum găgăuzii din UTA Găgăuzia) și nici nu formează majoritatea absolută în vreun raion al țării. Limba ucraineană este limba lor maternă, dar în practică majoritatea ucrainenilor din Moldova folosesc limba rusă în viața de zi cu zi. Această preferință lingvistică, comună multor minorități locale (găgăuzi, bulgari, ruși etc.), este un avantaj pentru influența mediatică rusă. Consumul predominant de mass-media în limba rusă îi expune direct mesajelor provenite din Federația Rusă.

Totodată, factorii socio-istorici, dar și moștenirea sovietică și țaristă au făcut ca o parte a acestei comunități să nu se simtă pe deplin integrată în societatea din R. Moldova. Unii se identifică mai degrabă drept „vorbitori de rusă” în contextul public basarabean, percepându-și etnia ucraineană ca pe o identitate culturală privată.

Aceste realități creează un paradox identitar. Deși sunt etnici ucraineni, adică locuiesc pe teritoriul unui stat aflat în prezent în plin efort de apropiere de Uniunea Europeană și de rezistență împotriva agresiunii ruse, mulți membri ai diasporei ucrainene din Moldova au trăit timp de decenii într-un ecosistem lingvistic și informațional dominat de Rusia.

În epoca sovietică, ucrainenii din RSS Moldovenească au fost adesea asimilați cultural cu populația rusofonă. Prin urmare, un segment important al acestei minorități a rămas afiliat politic spre est: analizele sociologice arată că localitățile cu ponderi mari de ucraineni au tendința să voteze în mod covârșitor pentru partidele pro-ruse din Moldova. De pildă, înainte de războiul din Ucraina, la alegerile parlamentare din 2021 cele mai puternice scoruri ale Blocului Comuniștilor și Socialiștilor (BCS) și ale Partidului Șor s-au înregistrat în raioane cu populație numeroasă de ruși, urmați de comunitățile ucrainene, apoi bulgari și găgăuzi. Chiar și după începutul invaziei ruse, aceste înclinații nu s-au schimbat radical: un studiu recent indică faptul că în localitățile preponderent ucrainene din nord, la alegerile locale din 2023, primarii aleși au fost în majoritate candidați ai PSRM (socialist, pro-Moscova) sau ai altor partide prorusе.

Cu alte cuvinte, solidaritatea automată pe criterii etnice cu Ucraina (aflată pe traiectorie pro-UE și anti-Kremlin) nu poate fi presupusă automat în rândul minorității ucrainene din Moldova. Contextul lingvistic și informativ distinct face ca această comunitate să fie vulnerabilă la influența propagandei rusești, în ciuda legăturilor de sânge cu națiunea victimă a agresiunii.

Propaganda Kremlinului în Republica Moldova urmărește să submineze cursul pro-occidental al țării prin divizarea societății pe linii etnice și lingvistice. Minoritățile, în special cele rusofone, sunt o țintă predilectă. Narațiunile promovate de mediile pro-ruse încearcă să sădească frica și neîncrederea în rândul acestor comunități, inducând ideea că parcursul european al Chișinăului le-ar pune în pericol identitatea, securitatea sau bunăstarea. Pe de o parte, Kremlinul pozează în „apărător al minorităților” și garant al valorilor tradiționale, pretinzând că va proteja nu doar etnicii ruși, ci toți vorbitorii de rusă din Moldova de un presupus guvern central „totalitar” și naționalist.

Pe de altă parte, același aparat propagandistic pictează autoritățile de la Chișinău drept marionete ale Occidentului, care ar pregăti „persecutarea vorbitorilor de limbă rusă” și chiar „invadarea Găgăuziei și Transnistriei de către NATO”. Scopul acestor mesaje este să declanșeze un reflex de auto-apărare în comunitățile minoritare și autonomiste, determinându-le să caute sprijin și îndrumare către Moscova.

În același registru, dezinformarea prorusă din ultimii ani a intensificat retorica anti-Ucraina în spațiul informațional moldovenesc. Pe fondul războiului, canalele afiliate Kremlinului au încercat să zugrăvească Ucraina drept „stat agresor și terorist”, iar Rusia drept „salvator”. Scopul este atât erodarea sprijinului public pentru Ucraina, cât și consolidarea unei ostilități față de occident (considerat responsabil de prelungirea conflictului). Analizele experților arată că în 2023-2024 aceste campanii s-au derulat mai ales pe rețele de socializare și platforme alternative (Telegram, site-uri obscure), mai greu de cenzurat, mai ales după ce autoritățile de la Chișinău au suspendat licențele unor televiziuni pro-Kremlin pe motiv de securitate.

Țintele predilecte ale narațiunilor false au fost sub-grupurile deja predispuse să creadă viziunile pro-ruse – între care minoritățile etnice ocupă un loc central.

În ultimii doui ani, propaganda pro-rusă a reciclat numeroase teme false menite să creeze panică sau să semene discordie între majoritate și minorități.

„Republica Moldova va fi atrasă în război și transformată într-o a doua Ucraină dacă se aliază cu europenii” este un mesaj menit să sperie populația, sugerând că apropierea de UE/NATO echivalează cu distrugerea țării.

„Ucraina abia așteaptă să atace Transnistria” reprezintă propagarea ideii că vecinul aflat sub agresiune ar plănui, paradoxal, agresiuni împotriva Moldovei. Acest fals a fost reactivat ori de câte ori situația militară s-a tensionat; de exemplu, în 2025 reținerea liderului găgăuz Evghenia Guțul a fost prezentată de canalele ruse ca pretext pentru un atac al Ucrainei asupra Transnistriei. Narațiunea urmărește să justifice prezența și intervenția Rusiei ca „apărătoare” în regiunea transnistreană.

„Tancurile NATO din România intră în Republica Moldova” este o minciună menită să alarmeze mai ales sudul și UTA Găgăuzia (unde teama de o invazie NATO e realimentată istoric). De pildă, un fals viral din 2022 pretindea că la Mărculești au fost aduse elicoptere militare ucrainene (în realitate erau aparate civile depozitate pentru a fi ferite de bombardamente), iar altul că România construiește o autostradă secretă pentru trupele NATO spre Odesa.

Aceste narațiuni au fost difuzate atât prin site-uri obscure, cât și prin figuri politice pro-ruse locale. Spre exemplu, lideri ai unor partide marginale ori deputați din Blocul Socialiștilor au promovat activ teoria „Moldova bază militară NATO”, amenințând că „Moscova poate riposta dur”. În acest climat, Rusia apare – în mod deliberat – ca un garant al „păcii” și „stabilității”, iar promotorii orientării vestice ca iresponsabili ce împing țara spre dezastru.

O direcție perfidă a propagandei ruse este să exacerbeze faliile identitare din interiorul Moldovei, prezentând minoritățile drept „victime” ale integrării europene și, simultan, inoculând majorității percepția că minoritățile (în special cele slavofone) ar fi o „coloană a cincea” pro-rusă. Astfel, Kremlinul speră să slăbească unitatea internă a țării pe ambele fronturi. Un exemplu edificator a apărut după recentele alegeri și consultări din Moldova. Imediat după primul tur al alegerilor prezidențiale din octombrie 2024 (care a inclus și un referendum constituțional privind integrarea europeană), pe rețelele sociale a circulat un video conspiraționist cu titlul provocator „Ucrainenii sunt vinovați de interferența în alegerile din Republica Moldova”. În contextul în care președinta Maia Sandu tocmai denunțase amestecul agresiv al Rusiei în procesul electoral, unele voci au încercat să arunce responsabilitatea rezultatului strâns al scrutinului pe seama unui presupus vot compact pro-rus al minorității ucrainene.

Mesajele de acest tip, care portretizează comunitatea ucraineană drept monolit pro-Kremlin, fac parte dintr-o campanie de dezinformare sistemică menită să discrediteze minoritatea și să o izoleze de restul societății.

Liderii comunității ucrainene resping ferm aceste acuzații, pe care le consideră neadevărate și jignitoare. Dmitrii Lecartev, președintele Congresului Ucrainenilor din Moldova, afirmă că este „inadmisibilă” prezentarea ucrainenilor din Moldova drept „ignoranți rusificați”, în condițiile în care mulți dintre ei și-au adus contribuția la apărarea viitorului european al Moldovei și la păstrarea propriei identități. El recunoaște că, într-adevăr, ani la rând statul nu a oferit suficient sprijin pentru dezvoltarea culturală și informativă a acestei comunități, „lucru de care a profitat Rusia, cu resursele și metodele sale, inclusiv recrutarea de către servicii speciale”. Practic, vidul lăsat de autorități a fost umplut de influența rusă.

Pe fondul acestor tensiuni, experții independenți atrag atenția că stigmatizarea minorităților este periculoasă și neîntemeiată. De fapt, zonele cu populație ucraineană mare din nordul Moldovei au înregistrat într-adevăr scoruri scăzute pentru referendumul pro-european din 2024 (de pildă, în raionul Ocnița aproape 79% au votat „împotrivă”, un nivel de respingere depășit doar în autonomia găgăuză). Însă aceste rezultate reflectă un sentiment anti-guvernamental extins la nivelul tuturor minorităților din acea regiune, nu doar al ucrainenilor. Vina pentru eventualele orientări proruse din rândul diasporei ucrainene nu le aparține intrinsec acestei etnii, ci este instrumentalizată de propaganda rusă pe fondul unor frustrări reale acumulate în timp.

Un capitol aparte îl constituie situația ucrainenilor din regiunea transnistreană. În stânga Nistrului, etnicii ucraineni reprezintă al doilea grup ca mărime (după moldoveni), cu o pondere de circa 28-29% din populație, conform estimărilor anilor 2000. Această comunitate trăiește sub un regim separatist susținut militar, economic și mediatic de Rusia de peste trei decenii. Practic, spațiul informațional transnistrean este parte a celui rusesc, populația are acces preponderent la posturile TV de la Moscova, la rețelele sociale rusești (OK.ru, VKontakte), la presa și manualele patronate de Kremlin. În aceste condiții, nu este surprinzător că războiul din Ucraina a fost reflectat distorsionat de mass-media din Tiraspol, în ton cu propaganda oficială rusă. Autoritățile transnistrene (nerecunoscute internațional) au susținut în mod fățiș pozițiile Moscovei. Încă din primele zile ale invaziei, așa-zisul Soviet Suprem din Tiraspol a cerut Rusiei „să apere Transnistria” de un presupus atac ucrainean, aliniindu-se retoric la justificările pe care Kremlinul le folosea pentru agresiunea din Donbas. Locuitorilor, inclusiv celor de etnie ucraineană, li s-a indus ideea că „Ucraina și Occidentul vor război”, pe când Rusia este cea care îi protejează de un asemenea dezastru.

Această propagandă și-a făcut simțite efectele. În Transnistria nu s-au înregistrat proteste pro-Ucraina ori voci publice ale comunității ucrainene care să condamne invazia, dimpotrivă, cei care ar fi avut opinii contrare s-au temut să le exprime. Un număr necunoscut de ucraineni transnistreni (mai ales tineri) și-au părăsit regiunea, trecând fie pe malul drept la Chișinău, fie în Ucraina, după 24 februarie 2022 – de teamă că vor fi mobilizați sau persecutați.

În paralel, regiunea a primit și un aflux de refugiați din Ucraina vecină (regiunea Odesa), peste 14.000 stabilindu-se temporar acolo în 2022, majoritatea găzduiți de localnici. În mod tragic, unii dintre acești refugiați erau chiar etnici ucraineni care au ales Transnistria deoarece aveau rude sau prieteni în stânga Nistrului – găsindu-se astfel în paradoxul de a căuta adăpost din calea bombelor rusești într-un teritoriu controlat de aliatul Rusiei.

Regimul separatist a încercat să capitalizeze propagandistic situația tensionată. În aprilie 2022, o serie de explozii misterioase la Tiraspol (sediul securității MGB) și în satul Maiac (antenele de transmisie radio) au fost prompt puse pe seama „teroriștilor ucraineni” de către autoritățile locale, care au cerut populației „să rămână calmă sub protecția Rusiei”. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a denunțat aceste incidente drept „false flag” orchestrate de FSB-ul rusesc pentru a fabrica o imagine falsă că Transnistria ar fi sub asediu dinspre Ucraina sau Moldova. Scopul unor asemenea provocări era, conform analiștilor, să justifice o eventuală implicare militară mai directă a Rusiei „în apărarea” Transnistriei și totodată să sperie Chișinăul, descurajându-l de la pași fermi pro-Occident.

Din fericire, până în prezent, temutul scenariu al extinderii conflictului în R.Moldova nu s-a materializat. Însă presiunea hibridă rusească rămâne constantă. Transnistria, fiind o entitate necontrolată de autoritățile constituționale, servește ca bază de operațiuni propagandistice și ale serviciilor federale de spionaj de la Moscova: de aici se difuzează știri false în toată țara (inclusiv prin rețele online), aici se adăpostesc actori politici fugiți care orchestrează destabilizări în dreapta Nistrului, și tot aici staționează trupe rusești (circa 1.500 de militari) și un depozit masiv de armament la Cobasna, menținute ca pârghie de influență strategică.

Comunitatea ucraineană din Transnistria, din păcate, este folosită doar ca element retoric, Moscova pretinde că apără „drepturile tuturor vorbitorilor de rusă” (incluzându-i implicit și pe ucraineni), însă în realitate regimul local blochează dezvoltarea culturală a minorității ucrainene. Școlile cu predare în limba ucraineană aproape au dispărut, majoritatea ucrainenilor transnistreni fiind deja rusificați lingvistic. Singura „favoare” este posibilitatea de a obține pașapoarte rusești, iar instrumentalizarea geopolitică a acestei comunități de către Kremlin se face subtil, mai degrabă prin menținerea sa într-o zonă gri, departe de valorile europene, dependentă economic de Moscova și izolată de Kiev.

Securizarea parcursului european al Republicii Moldova depinde, în bună măsură, de capacitatea societății de a-și reuni toți cetățenii în jurul acestui proiect. Minoritatea ucraineană, care împărtășește în fond cu majoritatea dorința de pace și prosperitate, poate deveni un aliat natural al integrării europene, dacă se iau măsuri pentru a contracara influențele maligne și a stimula coeziunea populației R. Moldova, indiferent dacă aparțin majorității românești ori comunităților etnice

Este necesară dezvoltarea de conținut în limbile minorităților, inclusiv emisiuni radio/TV sau portaluri de știri în limba ucraineană. Țările baltice și Ucraina însăși au implementat inițiative similare, oferind modele de urmat. Scopul este ca cetățenii ucraineni ai Moldovei să nu mai depindă exclusiv de mesajele venite de la Moscova, ci să aibă alternative locale credibile, care să le prezinte și perspectiva europeană a dezvoltării țării.

Sentimentul de alienare față de centrul puterii a fost exploatat de propaganda rusă. Implementarea Strategiei naționale de consolidare a relațiilor interetnice (2017–2027) trebuie accelerată, programul adoptat pentru anii 2023–2025 prevede acțiuni în patru domenii prioritare: participare publică, educație lingvistică (atât predarea limbii române către minoritari, cât și protejarea limbilor minoritare), dialog intercultural și identitate  incluzivă, respectiv mass-media multiculturală. Aceste obiective nu trebuie să rămână pe hârtie.

Totodată, partidele politice pro-europene ar putea promova activ reprezentanți ai minorității ucrainene (și ai altor etnii) în funcții elective sau guvernamentale, dând astfel un semnal că aceste comunități au voce și contează în egală măsură. Respectul față de identitatea ucraineană (și celelalte identități minoritare) va diminua receptivitatea acestor oameni la discursul Kremlinului, care mizează tocmai pe sentimentul lor de excludere.

Este necesară extinderea campaniilor de educație media și gândire critică în zonele cu populație ucraineană și rusofonă. ONG-urile din domeniu, precum și mass-media independentă, pot organiza întâlniri locale, ateliere, dezbateri în limba rusă sau ucraineană, explicând mecanismele dezinformării și încurajând consumul responsabil de știri.

Studiile arată că interacțiunea directă, față în față, are cel mai mare efect în schimbarea atitudinilor și comportamentelor, depășind impactul spoturilor TV sau al campaniilor online impersonale.

Regiuni precum Bălți, Taraclia, Găgăuzia sau comunele din nordul extrem ar trebui să fie prioritare pentru astfel de inițiative de ”imunizare” informațională. În același timp, contracararea propagandei nu trebuie făcută prin contrapropagandă stridentă pro-occidentală, care ar putea fi privită cu suspiciune. Mesajele transmise trebuie adaptate cultural și livrate de surse de încredere locală (lideri de opinie din comunitatea ucraineană, jurnaliști bilingvi, profesori, preoți etc.), nu neapărat de oficiali guvernamentali sau instituții occidentale. Prin repetiție și context local, oamenii pot fi convinși să compare sursele de informație, să pună întrebări și să nu mai ia de bun orice zvon alarmist.

Propaganda rusă reușește adesea să se infiltreze în mințile oamenilor pentru că speculează nemulțumiri concrete, de pildă, lipsuri economice, corupție, infrastructură precară. Integrarea europeană trebuie ”tradusă” pentru cetățeanul de rând, inclusiv pentru cel din satul ucrainean de lângă Edineț sau din comuna bulgară din Taraclia. Guvernul și partenerii occidentali ar trebui să mediatizeze mai inteligent proiectele de dezvoltare realizate cu sprijinul UE în acele comunități: drumuri locale reparate, finanțări pentru școli cu predare în rusă/ucraineană, centre medicale dotate, programe culturale transfrontaliere cu Ucraina etc. Fiecare rezultat pozitiv al apropierii de Europa, oricât de mic, contează în lupta cu percepțiile distorsionate.

Dacă oamenii văd și simt în viața de zi cu zi beneficii reale (o bursă pentru copiii lor, o piață de desfacere pentru producătorii locali ș.a.), vor fi mai puțin receptivi la sloganul Moscovei că „doar Rusia vă dă, Europa vă ia”. În plus, pe plan simbolic, ar merita încurajate schimburile culturale și proiectele comune cu Ucraina vecină. Până la război, legăturile directe ale diasporei din Moldova cu statul ucrainean erau slabe, însă acum Kievul, și societatea ucraineană în ansamblu, sunt mult mai deschise către vest. Ar fi benefic ca tinerii ucraineni din Moldova să interacționeze cu tineri din Ucraina (vizite, tabere, evenimente online) și să descopere împreună valorile europene pe care ambele țări aspiră să le îmbrățișeze. Contactele cu comunitatea ucraineană din România, stat membru UE și NATO, trebuie deasemenea încurajate.

Minoritatea ucraineană din Republica Moldova se află la confluența dintre trecutul sovietic și viitorul european al țării. Ani la rând, această comunitate a fost neglijată de politicile de integrare alături de majoritatea românească, lăsând un teren fertil pentru influența propagandei ruse. Kremlinul a exploatat cu cinism loialitățile lingvistice și frustrările periferiei pentru a încetini drumul Moldovei spre Vest. Însă prezentul oferă o șansă de resetare. Războiul crunt declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a arătat, în esență, că nu există neutralitate benignă în fața unei agresiuni: fiecare comunitate trebuie să aleagă de partea cui stă , a valorilor democratice sau a autocrației imperialiste. Din fericire, alegerea nu trebuie să fie una care să anuleze identitatea culturală. Un etnic ucrainean bun cetățean al Republicii Moldova poate fi concomitent un păstrător al obiceiurilor sale, un vorbitor de rusă acasă și totodată un susținător al integrării europene, alături de săi români, găgăuzi, bulgari sau ruși.

Pentru ca acest deziderat să devină realitate, efortul trebuie să fie comun: al statului (care să asigure dreptate și șanse egale pentru toți, indiferent de etnie), al societății civile și presei (care să combată dezinformarea și să promoveze dialogul), al partenerilor externi (UE, România, Ucraina) care pot sprijini financiar și logistic programele de incluziune. Cel mai important, membrii comunității ucrainene înșiși sunt chemați să fie protagoniști ai schimbării – să își facă auzită vocea, să își ceară locul la masa deciziilor și să arate că drumul european este și drumul lor. Doar astfel, propaganda rusă își va pierde puterea de seducție, iar societatea moldovenească va deveni cu adevărat unită în diversitate, imună la tentativele de dezbinare venite din exterior.