Dumitru CRUDU // O tigaie care mi-a salvat viața

Da, da, m-am bucurat. Cum să nu mă bucur? Firește că m-am bucurat. Voi oare nu v-ați fi bucurat? Bineînțeles că v-ați fi bucurat și voi dacă ați fi fost în locul meu. Da, da, m-am bucurat- m-am bucurat enorm- când lui Vasile i-au tăiat ambele picioare, de la genunchi în jos. Ce, oare ar fi fost mai bine să cad în depresie?

Ziua aia când lui Vasile i-au tăiat picioarele a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.

Era o zi de miercuri.

Plouase de dimineață. Ploua când pe Vasile, culcat pe o targă, l-au băgat în sala de operații.

Furtuna s-a potolit doar cu câteva minute înainte ca medicul să iasă din sala de operații zâmbind voios.

Am înțeles pe loc tot și am început și eu să zâmbesc feriticită. Medicul deja plecase din spital, dar eu tot mai zâmbeam. Zâmbeam de una singură.

Lui Vasile i-au tăiat picioarele.

Doi infirmier l-a cărat pe o targă în salonul său. I-am urmat. Oare voi n-ați fi făcut la fel?

Voi ați fi plâns? Pe bune, ați fi plâns?

Atunci înseamnă că eu sunt nebună sau o nesimțită. Nu-i așa că asta credeți despre mine. Mă credeți o femeie fără suflet, care se bucură de nenorocirea altuia. Dar nu a unui străin sau a unui dușman, ci de nenorocirea propriului soț. Da, mă bucur, recunosc.  Mă bucur și nu vreau să ascund asta.

Înainte de război, adică pe vremea când Vasile mai avea picioare, bărbatu-meu era mai puternic decât un taur. Nimeni nu se putea pune cu el. Era bătăușul cartierului. Unde mai pui că și alerga foarte repede. Deseori, după mine și eu nu mai știam pe unde să-mi scot cămașa  căci el mă ajungea tot timpul din urmă, oricât de repede mi-ar fi scăpărat picioarele. De Vasile nu mă puteam ascunde nicăieri. Mă și bătea uneori cu picioarele. Cu picioarele astea pe care i le-au tăiat în urmă cu două săptămâni.

Cu picioarele astea pe care i le-au tăiat acum două săptămâni el alerga după mine prin casă sau prin curte și, după ce îmi trăgea câteva picioare în fund, mă prindea în brațe și mă târa în dormitorul nostru.

De două săptămâni nu mai poate alerga după mine și nu mă mai poate bate.

De acum încolo, nu o să mă mai poată bate niciodată. Niciodată. Niciodată. Cu acest gând în cap, l-am scos externat din spital, în care a fost internat în comă. În care a stat aproape o lună întreagă.

O lună întreagă a stat în comă, zbătându-se între viață și moarte.

Toți camarazii săi, transportați cu camioanele militare sau cu tancurile la spital, s-au prăpădit. Din unitatea sa, doar el a supraviețuit. Majoritatea au fost uciși în bătălia de acum o lună în care noi am suferit cea mai usturătoare înfrângere, pierzând un foarte important nod de cale ferată și rutier.

Toate unitățile noastră care-l apărau au fost măcelărite acolo.

Eu l-am externat din spital cu o zi înainte ca ei să ne ocupe orașul.

Ce noroc a mai avut.

Ce noroc am mai avut și eu.

Pe soldați ei i-au căutat prin spitale, iar pe cei pe care i-au găsit i-au împușcat în cap.

Vasile a scăpat.

M-am bucurat că nu l-au găsit, chiar și dacă nu mai are picioare.

Mă bucur că a rămas în viață.

Acasă l-am adus în brațe.

Nu, nu eu. El e prea greu, iar nu-s chiar așa de vonică. L-a cărat un infirmier de la spital. Noaptea. În noaptea de dinainte de ocupație. Firește că l-am plătit pentru asta. Cu bani gheață, bineînțeles, cu bani gheață. Cu bani. Sau dumneavoastră credeți că l-am plătit cu altceva. Infirmierul tocmai asta și voia. Voia să-l plătesc cu altceva.

După ce l-a culcat pe divanul din dormitorul nostru, s-a dat la mine, fără să-i pese că Vasile ne vedea.

Eu nu-s așa de robustă ca Vasile, dar sunt și eu destul de viguroasă. Vă mărturisesc asta ca să nu vă treacă Doamne ferește cumva prin cap gândul ca să vă puneți cu mine sau să încercați și voi să-mi faceți ceea ce a vrut să-mi facă infirmierul de la spital că o să vă blestemați zilele după aia și mama care v-a născut. Eu vă asigur. Eu vă previn.

Nu încercați să vă dați la mine că o să vă ia toți dracii.

Vă previn din capul locului.

O să vă trag cu tigaia în cap- cu tigaia asta-, așa cum i-am tras și infirmierului de la spital, care nu știa cu cine are de-a face și nu cred că a avut timp să-și dea seama, pentru că imediat a căzut grămadă pe podea, cu fața plină de sînge, murdărindu-mi de sânge și covorul. Mie, cel mai mult mi-a părut rău pentru covor. Pentru că era un covor uzbec, pe care mama mea ni l-a dăruit la nuntă. Era atât de gros că puteai și iarna să stai desculț pe el fără să-i simți frigul. Cu bujori pictați pe el, îmi era tare drag, dar tipul l-a murdărit atât de tare încât am fost nevoit să-l arunc la gunoi. Of, și ce covor frumos am mai avut. Asta nu am să i-o iert niciodată. O să-l caut într-o zi și o să-i cer dracului să-mi cumpere un alt covor.

Dacă îl vedeți, să-i spuneți și lui asta. Ne-am înțeles? Bine?

Așa e că nu vreți să vă sparg și vouă capul, cum i l-am spat infirmierului de la spital?

Numai Vasile, bărbatu-meu, mă putea pune pe patru labe.

El a fost mai puternic decât mine, dar nu numai de asta l-am iubit. Dacă nu l-aș mai fi iubit și acum, l-aș fi lăsat pe infirmierul ăla să-și satisfacă toate poftele cu mine, dar eu încă îl mai iubeam. Îl mai iubesc și acum, să știți. De asta, l-am și izbit cu tigaia în cap pe infirmierul ăla de la spital. Cum dracului să-i vină în cap să mă siluiască în fața lui Vasile. Ei și ce dacă nu mai are picioare, oare nu e tot bărbatu-meu? Canalia.

Vasile a fost cel mai puternic om din orașul nostru, cu asta cred că sunteți de acord și dumneavoastră.

Numai așa a putut să rămână în viață în timp ce toți camarazii lui s-au dus unul după altul și nu doar din cauza gloanțelor, dar și a gazului cu care au fost intoxicați. Sau a groazei care i-a cuprins pe unii dintre ei. Unul câte unul. Fie pe câmpul de luptă, fie în spital.

Bărbatu-meu a fost atât de puternic că putea să doboare un bou din picioare. Lovindu-l cu pumnul în frunte, între coarne. Îl lovea și boul se prăbușea momentan la pământ.

Nimeni nu îndrăznea nici măcar să se uite la el.

Sau la mine.

Nu, nu de asta mă cotonogea uneori, ci mânat de apetitul său sexual nesățios și vulcanic, iar eu eram după naștere – după o naștere foarte grea- și numai de asta nu-mi ardea atunci. Mă și durea în locul acela, dar lui nu-i păsa și eu fugeam de el, iar el fugea după mine și când mă prindea, întâi mă caftea binișor și apoi mă viola în patul nostru conjugal. Eu plângeam, dar el mă viola. Nu, nu tot timpul a fost așa. Înainte de nașterea lui Artur, era tandru și foarte prevenitor. Poate, pentru că și eu eram altfel. Eram mai tandră și mai duioasă cu el. După naștere însă, m-am schimbat și eu foarte tare, toată dragostea mea i-o dăruiam lui Artur și el a devenit gelos și violent.

Of, dar dumneavoastră, probabil, ați vrea să aflați dacă infirmierul ăla de la spital a rămas sau nu în viață după ce l-am pocnit din toate puterile cu tigaia în cap? Oare a rămas în viață sau nu? Nu-i așa că asta ați vrea să știți? Cred că vreți să știți dacă l-am ucis sau nu. Sunt sau nu o ucigașă?

Vă rog, nu chemați degeaba poliția, pentru că omul e viu.

Doar i-am spart capul în câteva locuri și l-am umplut de sânge. Da, da, și i-am mai făcut și un cucui de toată frumusețea în mijlocul frunții. Încolo, e bine- mersi. Mă rog, în măsura în care poți să fii bine-mersi în niște vremuri ca acestea atât de tulburi.

Când l-am văzut înșirându-se ca un pui de potârniche pe podea, am alergat la bucătărie după o sticlă de apă, pe care i-am turnat-o toată în cap. Dar el nu-și venea în simțiri și eu tare m-am mai speriat că l-am ucis, așa cum v-ați speriat și voi acum și atunci am alergat iar la bucătărie după o altă sticlă de apă.

Doar după a patra sticlă de apă și-a deschis ochii și m-a implorat cu lacrimi în ochi să-i spun unde se află. Nu știa unde se află. Nu știa ce căuta în casa mea și cine sunt eu. Își pipăi îngrijorat cucuiul, întrebându-mă de unde oare i-a apărut. I-am spus că s-a împiedicat de prag și a czăut în cap și el m-a crezut.

Nu știa cine e și unde lucra.

I-am spus că e infirmier la spital și el nu mă credea.

Zicea că ar fi văcar în te miri ce sat de lângă orașul nostru.

Stătea în cur, pipăindu-și disperat fruntea și capul pe care eu i le-am bandajat. I-am dat și analgezic, pentru că se plângea că moare de durere.

Se uita năucit la noi, nepricepând cine suntem și cum a ajuns la noi.

Bărbatu-meu își îndreptă pistolul asupra lui și atunci că am înțeles că eu l-am salvat de la moarte pe omul ăla, pentru că dacă nu i-aș fi tras eu o tigaie în cap, Vasile l-ar fi împușcat cât ai clipi din gene.

L-am ajutat să se ridice din podea. Era tare amețit.  Nu știa nici acum cine e și cum a ajuns la noi.

I-am povestit eu tot, mai puțin faptul că l-am pocnit cu tigaia în moalele capului. Pentru serviciul pe care ni l-a făcut cărându-l în brațe pe bărbatu-meu de la spital acasă la noi, i-am dat și niște bani.

Omul se pare că nu mă credea.

Nu-și amintea să fi lucrat vreodată infirmier la spital.

Eu nu am mai insistat și el a plecat. Cine știe unde. Poate, s-a întors în satul din care a plecat când a început războiul. Poate. Habar n-am, căci de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Dacă cine dintre voi l-a întâlnit, spuneți-mi și mie ce mai face omul ăsta și cum se mai simte.

Oricum, doar așa am aflat că are și el o soție și un copil și ei îl așteaptă să se întoarcă acasă. Se pare că i-am făcut un bine soției lui, izbindu-l cu tigaia în cap. E bine uneori să mai primești și câteo tigaie în cap.

Oricum, îi mulțumesc mult. El mi l-a adus pe Vasile acasă doar cu câteva ore înainte ca ei să ne ocupe orașul.

Cu câteva ore mai târziu, pe Vasile l-ar fi capturat și l-ar fi împușcat, așa cum i-au capturat și i-au împușcat pe toți soldații noștri pe care i-au găsit în spitalele din oraș sau fugind speriați pe străzi. Nimeni n-a scăpat.

La câteva ore după ce infirmierul ăla de la spital s-a cărat amețit din casa noastră, au apărut ei pe străzi cu armele în mâini, legitimându-i pe toți și întrebându-i unde se duc.

Cred că l-au arestat și infirmierul nostru.

În ziua aia se auzeau împușcături peste tot.

Îi împușcau pe soldații noștri sau pe cei care li se păreau lor că ar fi suspecți.

Eu cred că una dintre împușcăturile alea i-au fost hărăzite infirmierului nostru.

Sunt sigură că l-au ucis și pe el. Nu puteau să nu-l ucidă.  Nu cred că a scăpat viu. Ar fi scăpat dacă eu nu i-aș fi trântit tigaia aia în cap și el ar fi uitat brusc tot. Nu exclud că ne-ar fi putut turna dacă nu ar fi uitat că soțul meu a luptat în armata noastră pe front. Ne-ar fi turnat, cu siguranță. La cât de ticălos și imoral e, chiar el i-ar fi putut aduce la casa noastră pe soldații lor, iar aceștia ne-ar fi executat pe amândoi demult.

Așa că, să nu mă credeți nesimțită că spun asta, tigaia aia ne-a salvat și nouă viața.

Sau el sau noi.

Una din două.

Fortuna a ținut cu noi și nu cu infirmierul ăla de la spital, iar eu m-am bucurat pentru a doua oară când am înțeles și acest lucru.